Category Archives: Română

Limba română

Lexic, cultură, idiolect. Despre contribuția cărturarilor la îmbogățirea limbii literare 5/5 (2)

The linguistic loan, as many of the fields of human activity and manifestation, is mainly the attribute of scholars when it comes to the enrichment of the language in terms of scientific and cultural terminology.

Împrumutul lingvistic – un procedeu extern de îmbogăţire a limbii – este un fapt obiectiv, mijloc de adaptare la noi realităţi înconjurătoare, consecinţă a bilingvismului, a convieţuirii dintre două popoare, sau a simplei cunoaşteri a unei limbi străine.

Inovaţiile lingvistice apărute prin procedee interne de îmbogăţire a limbii sunt, în genere, rezultatul unui proces lent şi destul de îndelungat; din această cauză, dar şi datorită familiarizării vorbitorilor cu aceste procedee, ele sunt aproape insesizabile la un anumit stadiu de evoluţie a limbii, ieşind în evidenţă numai la o atentă analiză diacronică. Dimpotrivă, împrumuturile, apărând aproape spontan şi fiind străine de natura limbii şi de obişnuinţele lingvistice ale vorbitorilor, sunt uşor sesizabile, iar inovaţiile din acest punct de vedere sunt, de multe ori, dramatice şi spectaculoase.

Continue reading Lexic, cultură, idiolect. Despre contribuția cărturarilor la îmbogățirea limbii literare 5/5 (2)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

“Majoritatea este” sau “majoritatea sunt”? Despre acordul substantivelor colective cu verbul 4.72/5 (23)

Respect limba romana

Ce sunt substantivele colective?

Substantivele colective sunt substantive care denumesc printr-o formă de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate.

De câte feluri sunt substantivele colective şi cum se acordă ele cu verbul?

 

După formă, substantivele colective pot fi:

–    simple: neam, grup, stol

– derivate (cu sufixe colective): tinerime, brădet, alun

După înţeles (sens), substantivele colective sunt de două feluri:

1. SUBSTANTIVE COLECTIVE COMPLETE

Sensul cuprinde semele*: [pluralitate] + [elementele pluralităţii] – sunt incluse toate elementele pluralităţii / colectivităţii.

Exemple: oaste, lume, popor, tineret, tinerime, stufăriş, brădet, pietriş, boierime, ţărănime, armată etc.

Acordul substantivelor colective complete

Acordul se face normal (după formă): substantivul la singular se acordă cu verbul la singular, substantivul la plural se acordă cu verbul la plural.

Exemple:

Armata s-a retras.

Armatele s-au confruntat.

2. SUBSTANTIVE COLECTIVE INCOMPLETE

Sensul cuprinde doar semul [pluralitate] – deci NU sunt incluse toate elementele pluralităţii.

Exemple: grup, grupă, parte, majoritate, gramadă, mulţime, jumătate, seamă, sumedenie, morman, vraf, şir, număr, serie, puzderie etc.

Acordul substantivelor colective incomplete

Continue reading “Majoritatea este” sau “majoritatea sunt”? Despre acordul substantivelor colective cu verbul 4.72/5 (23)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Din cauza lui “datorită” 5/5 (4)

Din cauza lui “datorită” ăsta multe probleme şi dileme mi-am creat în viaţă. Mai ales că toată lumea, de la tot omul de rând ce-şi dă cu părerea şi le ştie pe toate şi până la profesori doctori universitari, academicieni, lingvişti de renume etc., în fine, toată lumea are o convingere foarte puternică vis-à-vis de “datorită”: această prepoziţie se opune întotdeauna locuţiunii prepoziţionale “din cauza”. Cum anume? Simplu, ni se explică, condescendent: în vreme ce “din cauza” are neapărat-neapărat conotaţii negative din punctul de vedere al vorbitorului, “datorită”, evident, are numai şi numai conotaţii pozitive – raportul cauză-efect în mintea vorbitorului este unul favorabil. Adicătelea, mai pe româneşte: NU E CORECT să spui “Nu am plecat datorită ploii”, ci doar “Nu am plecat din cauza ploii” – din motivele prezentate mai sus. Aceasta este una dintre regulile imuabile ale limbii noastre, asupra căreia tot românul se simte dator să facă ocazional câte o observaţie, când – Doamne fereşte! – îţi mai “scapă” câte un “datorită ploii”. Atunci te corectezi, cuminte, sperând să nu o mai “comiţi” data viitoare, căci deh, ce să-i faci, când doi îţi zic că eşti beat, te duci şi te culci, darămite dacă-s mai mulţi, darămite dacă mai sunt şi lingvişti de renume etc.
Ei bine, m-am hotărât deodată ca de data asta să nu mă mai duc “la culcare” şi să lămuresc o dată pentru totdeauna problema opoziţiei “din cauza” – “datorită”. Aşadar:

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Misoginism şi limbaj 5/5 (1)

Motto: Cine vorbeşte comunicã şi se comunicã. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se elibereazã o stare sufleteascã individualã şi se organizeazã un raport social. (Tudor Vianu)

Mentalităţi şi limbaj

Am avut în şcoală un profesor de fizică ce a sesizat la un moment dat faptul că, pentru a se desemna un grup de persoane alcătuit din oricâte persoane de sex feminin şi o singură persoană de sex masculin, se foloseşte pronumele personal cu forma de masculin plural “ei” şi s-a întrebat: “de ce nu ele? Oare nu este o discriminare?”
Evident, răspunsul la aceste întrebări este, probabil, inutil, ca şi încercarea de a elimina această “discriminare”.

Există însă o mulţime de aspecte lingvistice ce reflectă un misoginism originar, care a dispărut de mult din realitatea socială, dar şi din cea lingvistică, limba populară adaptându-se la anumite realităţi şi impunând mai departe schimbările corespondente în normele limbii, recte în dicţionare sau în alte publicaţii cu caracter normativ. Cu toate acestea însă, acest misoginism iniţial, “extirpat” în general din psihologia poporului, ca şi din limbajul acestuia, persistă încă la niveluri mai înalte ale limbii, cum ar fi limbajul oficial sau cel al mass media.

Continue reading Misoginism şi limbaj 5/5 (1)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Zodii şi DOOM 5/5 (1)

Scrisoare adresată amatorilor de astrologie

Dragi amatori de ştiinţe oculte,

Ţin să vă informez că trebuie neapărat să vă revizuiţi total terminologia cu care sunteţi familiarizaţi în domeniul astrologiei.

Cine îşi imaginează că există în limba română zodiile Berbec, Capricorn, Gemeni, Săgetător sau Vărsător, se înşală amarnic. Continue reading Zodii şi DOOM 5/5 (1)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Norme şi reglementări ale ortografiei româneşti de la începuturi până în prezent 5/5 (3)

Cu unele comentarii serioase, mai mult sau mai puţin sentenţioase

Se pare că limba română a fost urmărită de la naşterea ei de un blestem al paradoxului, atât în ceea ce priveşte formarea şi evoluţia ei (teoriile slaviste au circulat periculos de mult timp), cât şi în ceea ce priveşte scrierea: în decurs de câteva secole, populaţia autohtonă a folosit alfabetul grecesc, alfabetul chirilic şi pe cel latin, adoptându-l pe cel din urmă extraordinar de târziu, raportat la istoria milenară a românilor: de abia în 1881, după o “lupt㔠seculară, la propriu.

Până la Şcoala Ardelean㠖 – mişcare ce debutează în jurul anului 1780 – care a pus problema latinităţii limbii române şi a adoptării alfabetului latin ca fiind o cerinţă firească, au existat, desigur, eforturi de normare a limbii române şi a scrierii acesteia în alfabetul chirilic, ce a supravieţuit mult timp ca mijloc de reprezentare grafică a limbii române. Primele preocupări pentru normarea limbii le datorăm Continue reading Norme şi reglementări ale ortografiei româneşti de la începuturi până în prezent 5/5 (3)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Un gen, două genuri, două gene… 0.5/5 (1)

DOOM-ul şi genul (2)

Genul în limba română – norme în noul DOOM

 

Problema genului în limba română este o problemă complicată. Sau cel puţin aşa pare, dacă ne orientăm după noul DOOM (ediţia 2005).

Despre “pole-position”

În acest dicţionar care reglementează limba română literară găsim la litera P un neologism preluat din limba engleză: “pole-position”. Să lăsăm deocamdată deoparte discuţiile privitoare la oportunitatea acceptării acestuia în limba română. El aparţine, probabil, categoriei de neologisme necesare, dată fiind folosirea lui la scară internaţională. Ciudăţenia cea mare nu constă atât în introducerea lui în limba română, cât în modul în care acest substantiv a fost introdus. Dar iată întâi cum apare el în DOOM 2:

* pole-position (angl) (pron. polpozişn) s.f.

Prin urmare, este un substantiv de gen feminin (cel mai probabil pentru că echivalentul românesc al lui “position” este feminin). În aparenţă, nimic anormal, totul este logic şi la locul lui. Dar iată unde intervin dificultatea şi ciudăţenia acestui cuvânt:
Indicaţii suplimentare nu avem. Adică: nu ni se spune cum îl articulăm, cum alcătuim pluralul. Se ştie că articolul hotărât feminin în română este –a. Prin urmare, articulăm acest anglicism “*pole-position (pe modelul casă-casa)?? Iar pluralul, ar fi, prin deducţie “*pole-positione”, cu –e final sonor (conform casă-case) sau, poate, “*pole-positioni” (conform uşă-uşi)?? Sau poate folosim pluralul englezesc în –-s? Continue reading Un gen, două genuri, două gene… 0.5/5 (1)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Noi nu suntem urmașii Romei? 5/5 (4)

Un răspuns la Scrisoarea deschisă adresată tineretului român de către domnul Napoleon Săvescu

Există o istorie reală, a faptelor, și o istorie oficială, artificială, creată prin omisiuni și / sau interpretări, împământenită în timp în urma unui proces pe care, poate fără a greși prea mult, l-aș numi de mitizare. Un exemplu de omisiune este, de pildă, legat de descoperirea Americii: în cărțile de istorie oficiale Columb este prezentat ca descoperitorul Lumii Noi. Desigur, știm că acest lucru nu e adevărat, pentru că: 1. Băștinașii erau acolo de multă vreme; 2. Vikingii au ajuns în America cu mult timp înaintea lui Columb și 3. Columb a fost convins că a ajuns în India, cel care și-a dat seama că este vorba de un nou continent fiind Amerigo Vespucci. Totuși, la întrebarea: cine a descoperit America?, răspunsul vine reflex, chiar și din partea celor care cunosc toate cele de mai sus: Columb!

Cât privește interpretarea, rămânând în spațiul geografic american, putem afirma că ceea ce pentru omul alb a reprezentat un proces “civilizator”, pentru nativii americani a constituit un genocid. Dacă istoria oficială ar fi fost scrisă de aceștia, ar fi arătat, firește, cu totul și cu totul altfel.

Continue reading Noi nu suntem urmașii Romei? 5/5 (4)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Limba română şi poporul român între mistere şi mari nedreptăţi istorice .

Se întâmplă adesea ca marile nedreptăţi istorice să treacă prin faţa ochilor noştri indiferenţi ca peisajul ce se scurge pe fereastra unui tren… un tren al vieţii în care ne-am înghesuit cu toţii, ocupaţi şi preocupaţi de griji mărunte, legate de existenţa (subzistenţa) zilnică, scufundaţi în meschinării şi mizerii în care ne-au împins, ne împing mereu sistemul, societatea, mai-marii zilei…

Astfel, cu salariul tăiat pe sfert, cu alocaţia de copii de 40 de lei lunar, insuficienţi pentru traiul măcar pe o zi, cu întreţinerea la bloc cât salariul etc., FIREŞTE că nu-ţi mai arde de „moştenirea culturală”, de educaţia şi educarea reală a copiilor şi de gogoşile pe care le înghit aceştia sub denumirea de istorie, identitate sau cultură naţională.

Apropo de „gogoşi”, iată ce ne serveşte Academia Română, prin cea mai importantă lucrare lexicografică adresată publicului larg – DEX, ediţia 2009: pentru etimologia cuvântului „gogoaşă” suntem trimişi la „cocoaşă”. Mergem la „cocoaşă” şi îl găsim „explicat” etimologic: „cf. gogoaşă”. De la Ana la Caiafa şi înapoi, etimologia acestor cuvinte rămâne un mister.

Dar mistere mult mai mari, probleme mult mai complicate stau „agăţate” de istoria limbii române, a poporului român în genere. Mistere şi probleme reale sau fals create, în funcţie de diverse conjuncturi, în principal politice…

Daci sau romani?

Odinioară, unii cărturari români susţineau EXTERMINAREA dacilor de către romani şi descendenţa noastră exclusiv din această din urmă naţie.

Astăzi există voci care afirmă sus şi tare că suntem EXCLUSIV urmaşii dacilor, care i-au învăţat pe romani latina…

Continue reading Limba română şi poporul român între mistere şi mari nedreptăţi istorice .

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Şpaga intrinsecă 4.75/5 (4)

Mentalităţi şi limbaj

Necesitatea şi obligaţia românilor de a plăti cu vârf şi îndesat pentru absolut orice, fie în mod justificat (cum ar fi diverse impozite, în prezent), fie de-a dreptul aberant (de pildă fumăritul, în trecut) au dat naştere unei mentalităţi bine înrădăcinate şi puse la punct în psihologia populară.
Obiceiul şpăgii, blestemul etern al acesteia, ce ne urmăreşte ca popor, are rădăcini în negura vremurilor.

Din vremea ocupaţiei romane dispunem de extrem de puţine izvoare în afară de cele lingvistice. Acestea ne indică faptul că, la începuturile lui, poporul român nu era apăsat de povara birurilor şi de obligaţia şpăgii atât de mult cum a fost, de pildă, în vremea domniilor fanariote.
În acest sens stă mărturie cuvântul “tribut” – singurul cuvânt mai vechi de origine latină (deşi se pare – conform dicţionarelor – că a intrat mai târziu în română, pe filieră franceză) din mulţimea numeroasă a cuvintelor de desemnează o obligaţie în bani către stăpânire. Cât despre obiceiul şpăgii, se pare că acesta Continue reading Şpaga intrinsecă 4.75/5 (4)

Dați o notă?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10