Necesitatea transcrierii fonetice
Tehnologia ne dă astăzi posibilitatea de a avea acces la pronunţarea cuvintelor dintr-un simplu click sau apăsând un buton de redare. Când învăţăm o limbă străină – mai ales pe cont propriu – posibilitatea de a auzi instantaneu un cuvânt nou întâlnit nu este de neglijat, pentru că până şi limbile fonetice au dificultăţile lor de pronunţare şi excepţii de la regulă.
De exemplu, deşi limba română este o limbă fonetică (se citeşte cum se scrie/se scrie cum se pronunţă), ea poate prezenta o serie de dificultăţi chiar şi pentru vorbitorii nativi (gândiţi-vă numai de câte ori aţi întâlnit în scris *ideie, *influienţă, *adegvat – sub influenţa diverselor graiuri / idiolecte – în loc de idee, influenţă, adecvat etc.)
Pentru cei care învaţă româna este încă şi mai greu: după ce învaţă că “se pronunţă cum se scrie”, urmează excepţiile: examen se pronunţă [egzamen], eu – [ieu], el – [iel], oaie – [uaie] etc. La acestea se adaugă foneme cu care vorbitorii străini nu sunt de regulă familiarizaţi – precum ă sau î, reprezentate prin litere care nu există în alfabetul lor, sau litere “ciudate” care redau diverse sunete: ş, ţ (reprezentate în alte limbi – precum engleza – prin grupuri de litere, de ex. sh, respectiv ts).
Lucrurile devin, desigur, şi mai complicate în cazul limbilor etimologice, cum e limba engleză, în care forma cuvintelor este mai aproape de forma etimonului şi mai mult (night – [nait]) sau mai puţin (man – [mæn]) îndepărtate de pronunţarea lor actuală.
Aşadar, pentru a veni în ajutorul vorbitorilor, fie aceştia nativi sau străini, şi pentru că nu am dispus întotdeauna de tehnologia înregistrării audio, necesitatea transcrierii fonetice s-a impus de la sine încă de timpuriu.
Începuturile alfabetului fonetic
Continue reading Alfabetul fonetic al limbii engleze: ce este şi la ce foloseşte?