The linguistic loan, as many of the fields of human activity and manifestation, is mainly the attribute of scholars when it comes to the enrichment of the language in terms of scientific and cultural terminology.
Împrumutul lingvistic – un procedeu extern de îmbogăţire a limbii – este un fapt obiectiv, mijloc de adaptare la noi realităţi înconjurătoare, consecinţă a bilingvismului, a convieţuirii dintre două popoare, sau a simplei cunoaşteri a unei limbi străine.
Inovaţiile lingvistice apărute prin procedee interne de îmbogăţire a limbii sunt, în genere, rezultatul unui proces lent şi destul de îndelungat; din această cauză, dar şi datorită familiarizării vorbitorilor cu aceste procedee, ele sunt aproape insesizabile la un anumit stadiu de evoluţie a limbii, ieşind în evidenţă numai la o atentă analiză diacronică. Dimpotrivă, împrumuturile, apărând aproape spontan şi fiind străine de natura limbii şi de obişnuinţele lingvistice ale vorbitorilor, sunt uşor sesizabile, iar inovaţiile din acest punct de vedere sunt, de multe ori, dramatice şi spectaculoase.
Este neîndoielnic că asimilarea unor curente culturale externe, modificările instituţionale, cuceririle ştiinţifice, precum şi alte prefaceri din viaţa politică, economică şi culturală a unui popor se petrec în primul rând în mediul urban, impuse fiind de sus în jos; H. Daicoviciu, în lucrarea sa Dacii arată, de pildă, că romanizarea dacilor a început la oraşe, sub presiunea claselor conducătoare romane. Acelaşi traseu al transformării de sus în jos, din urban în rural, din mediul intelectual către păturile inferioare ale societăţii l-au urmat toate modificările culturale, sociale, instituţionale ulterioare, însoţite de modificările lingvistice aferente – în speţă împrumuturile lexicale necesare armonizării limbii cu noile realităţi ale societăţii.
Prin urmare, formarea noilor terminologii necesare pentru adaptarea limbii la transformările din diverse domenii – ştiinţă şi tehnică, filosofie, ştiinţe ale naturii etc. – este iniţiată, în mod firesc, de pătura intelectualilor.
Inovaţiile apar, astfel, în primul rând la nivel individual, subiectiv, din necesităţi obiective. Drept consecinţă, în idiolectul unui autor se strecoară – în mod conştient sau nu – inovaţii lexicale care, iniţial, îi sunt specifice, iar ulterior se pot impune şi generaliza în limbă, în funcţie de necesităţile acesteia, în funcţie de gradul de evoluţie al domeniului respectiv de activitate umană, în funcţie de gradul de adaptare a limbii la această evoluţie extralingvistică şi, fireşte, în funcţie de popularitatea cărturarului respectiv.
Inovaţiile lexicale care au avut loc în diverse momente ale evoluţiei limbii române au presupus analize atente, meticuloase şi dificile, fiind greu de urmărit şi de stabilit în lipsa izvoarelor scrise în limba română. După secolul al XVI-lea, însă, când asistăm la o adevărată explozie de texte româneşti, evoluţia limbii române a devenit mai uşor de urmărit; cercetătorii au putut observa cu mai multă uşurinţă fenomenul descris mai sus, acela al “curgerii” inovaţiilor lexicale din diverse domenii cultural-ştiinţifice dinspre pătura intelectualilor către mase. De pildă, traducătorii textelor religioase, lovindu-se de necesitatea împrumutului dintr-o limbă străină, în lipsa echivalentului românesc, introduc o serie de cuvinte străine în textul tradus. Dată fiind natura religioasă a textelor, necesare oficierii slujbei în limba naţională şi propovăduirii în rândul maselor, multe dintre aceste neologisme s-au răspândit în limba populară. Astfel, de exemplu, o serie de grecisme, cum ar fi: gangrenă, iotă, sinagogă, typografie, utilizate de Simion Ştefan în Noul Testament de la Bălgrad (1648) s-au răspândit în limba vorbită şi sunt în circulaţie până azi. Iar exemplele în acest sens sunt numeroase.
Fireşte că preponderenţa regională la un moment dat a unei civilizaţii, a unei culturi, şi a limbii purtătoare a acesteia influenţează predilecţiile spre împrumut ale popoarelor care vin în contact cu respectiva cultură, în mod direct sau indirect. De pildă, limba slavă, ca lingua sancta, purtătoare a ortodoxiei, a exercitat o îndelungată şi puternică influenţă asupra limbii române, datorită afinităţilor spiritual-religioase dintre români şi slavi. Mai târziu, prestigiul european al limbii latine, reafirmat odată cu Renaşterea, precum şi identitatea latină a românilor, la care se adaugă formarea conştiinţei naţionale, au facilitat influenţa neolatinei asupra limbii române. Iar în tot acest timp limba greacă, străveche limbă de cultură, ea însăşi purtătoare a ortodoxiei, şi-a pus amprenta neîncetat asupra limbii române.
Iată deci: la diferite momente, diferite influenţe, în funcţie de contextul cultural general al epocii. În mod firesc, scriitorii vremii se văd obligaţi, în mod instinctiv sau conştient, să apeleze, în caz de necesitate, la împrumuturi din limbile de circulaţie ale epocii, limbi de cultură ce-şi depăşesc graniţele fizice fireşti, punându-şi definitiv amprenta asupra altor limbi.
Pe de altă parte, selecţia neologismelor se află în strânsă legătură şi cu formaţia intelectuală a cărturarului, cu nivelul său de cultură, cu limbile pe care acesta le cunoaşte, cu domeniul în care acesta activează. Toţi aceşti factori contribuie la formarea idiolectului unui autor. De pildă, un Thomas Hardy, arhitect de formaţie, va apela adeseori la terminologia arhitecturii în operele sale: în Jude neştiutul, întâlnim descrierea oraşului Christminster, care abundă în detalii de ordin arheologic, iar în memorabila scenă de la Stonehenge, din Tess D’Urberville, termeni ca arhitravă, pilon, triliton, monolit se integrează firesc în discursul autorului, relevând subtil preocupările din viaţa sa extra-literară.
Un alt exemplu: revirimentul neolatinei în Europa, precum şi studiile în limba latină, în Polonia, ale lui Miron Costin, şi-au pus inerent amprenta asupra idiolectului acestuia şi, implicit, asupra lexicului operelor sale. El utilizează numeroase neologisme latineşti în lucrările sale: calendar, colonie, cometă, comisar, consul, fantastic, gheneral, milion, răspublică, senator, sumă, tiran, ţărămonie etc., multe dintre ele rămase în limbă până azi.
Dacă principalele cauze ale împrumutului lingvistic sunt dezvoltarea neîntreruptă a ştiinţei şi tehnicii, avântul şi diversificarea vieţii culturale, prefacerile de ordin politic, social şi economic, modificarea mentalităţii şi a concepţiei despre viaţă a oamenilor şi, desigur, contactul dintre popoare[1], pătrunderea realizându-se atât pe cale populară, cât şi pe cale livrescă, este neîndoielnic faptul că unele categorii de neologisme – cele legate de domeniul tehnico-ştiinţific, cultural sau politico-administrativ, de pildă – de regulă vor pătrunde, în cea mai mare parte, pe cea din urmă cale, cea livrescă sau cultă, întrucât prefacerile din aceste domenii se produc în primul rând în mediul urban şi apar pentru prima dată în idiolectul unor intelectuali de prestigiu, care sunt, în genere, în permanent contact cu evoluţia tehnico-ştiinţifică sau culturală de peste graniţe şi au, într-un fel sau altul, o influenţă asupra culturii şi, implicit, a limbii, prin scrierile lor.
Iată dar: evoluţia limbii, îmbogăţirea lexicului cu noi vocabule se află în strânsă legătură cu tendinţele culturale regionale ale epocii, în general, cu gradul de adaptare a culturii locale la aceste tendinţe generale – o adaptare promovată şi realizată de oameni de cultură, ce contribuie, la rândul lor, la evoluţia culturii şi limbii unui popor.
[1] Hristea, Theodor – Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros, 1984