Se întâmplă adesea ca marile nedreptăţi istorice să treacă prin faţa ochilor noştri indiferenţi ca peisajul ce se scurge pe fereastra unui tren… un tren al vieţii în care ne-am înghesuit cu toţii, ocupaţi şi preocupaţi de griji mărunte, legate de existenţa (subzistenţa) zilnică, scufundaţi în meschinării şi mizerii în care ne-au împins, ne împing mereu sistemul, societatea, mai-marii zilei…

Astfel, cu salariul tăiat pe sfert, cu alocaţia de copii de 40 de lei lunar, insuficienţi pentru traiul măcar pe o zi, cu întreţinerea la bloc cât salariul etc., FIREŞTE că nu-ţi mai arde de „moştenirea culturală”, de educaţia şi educarea reală a copiilor şi de gogoşile pe care le înghit aceştia sub denumirea de istorie, identitate sau cultură naţională.

Apropo de „gogoşi”, iată ce ne serveşte Academia Română, prin cea mai importantă lucrare lexicografică adresată publicului larg – DEX, ediţia 2009: pentru etimologia cuvântului „gogoaşă” suntem trimişi la „cocoaşă”. Mergem la „cocoaşă” şi îl găsim „explicat” etimologic: „cf. gogoaşă”. De la Ana la Caiafa şi înapoi, etimologia acestor cuvinte rămâne un mister.

Dar mistere mult mai mari, probleme mult mai complicate stau „agăţate” de istoria limbii române, a poporului român în genere. Mistere şi probleme reale sau fals create, în funcţie de diverse conjuncturi, în principal politice…

Daci sau romani?

Odinioară, unii cărturari români susţineau EXTERMINAREA dacilor de către romani şi descendenţa noastră exclusiv din această din urmă naţie.

Astăzi există voci care afirmă sus şi tare că suntem EXCLUSIV urmaşii dacilor, care i-au învăţat pe romani latina…

Între aceste două poziţii extremiste doarme liniştit adevărul. Bunul simţ şi realitatea de facto ne spun că suntem ROMÂNI, nici romani, nici daci, ci suntem în principal rezultatul contactului dintre cele două neamuri; trebuie să ne asumăm identitatea ca fiind o sumă de trăsături specifice acestora. Că mai există mistere nedesluşite în etnogeneza noastră, că s-au ridicat întrebări pertinente şi îndreptăţite referitoare la naşterea noastră ca popor (de pildă, problema romanizării „fulgerătoare” a dacilor, Dacia fiind ultima provincie cucerită de romani şi prima abandonată etc.), aceasta înseamnă că ele trebuie să fie cercetate, răspunsurile trebuie căutate, dar ţinând totuşi seama de realitatea de facto, nu prin fabulaţii şi teorii ce frizează absurdul (de pildă, „dacii cuceresc Japonia” şi altele de genul acesta, ce se regăsesc în cartea domnului Săvescu, de altfel un patriot adevărat, dar care, din păcate, din prea mult entuziasm, mai mult dăunează în cercetarea adevărului istoric).

Aportul exact al fiecăreia dintre cele două civilizaţii care au contribuit la etnogeneza românilor este greu (imposibil?) de determinat. Cert este că s-a bătut multă monedă pe romanitatea noastră, apoi pe aportul slav, în vreme ce elementele autohtone ale civilizaţiei noastre au fost desconsiderate, marginalizate (vezi manualul de istorie!). În ultima vreme, există un curent care le exagerează, le exacerbează, creându-se astfel calea spre ridicol şi desuetudine.

Astfel că revalorizarea (valorificarea?) elementului autohton în civilizaţia noastră întâmpină, în mod firesc, obstacole obiective şi subiective, greu de depăşit.

Pornind pe urma cercetărilor şi concluziilor fixate (pe veci?) în manualele şcolare, în cursurile de istorie a limbii, în lucrările lexicografice de largă circulaţie, observăm că de-a lungul timpului cărturarii români sau străini s-au lovit de probleme şi mistere mai mult sau mai puţin reale; unele dintre ele au fost dezlegate, altele încă îşi caută încă răspunsul… grav este însă faptul că, practic, acestea fie au fost abandonate, fie au fost etichetate definitiv, în cercetarea istoriei limbii române instalându-se o stagnare cel puţin dăunătoare…

Limba dacilor: dialect al limbii tracilor sau limbă aparte?

Un mare „mister”, o importantă „problemă” la care lingviştii au căutat o rezolvare a fost raportul dintre limba dacă şi cea tracă, respectiv dintre daci (geţi) şi traci. Izvoarele antice arată că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt de acelaşi neam, adică traci. Punct. Afirmaţiile anticilor în acest sens sunt clare, fără dubii şi fără echivoc.

Prin urmare, problema dacă limba dacilor era diferită de cea a tracilor, adică o limbă aparte, este o problemă falsă, pe tema căreia a curs inutil de multă cerneală, s-au purtat dispute şi s-au dat „rezolvări”.

Singura problemă reală este, de fapt, o posibilă (chiar foarte probabilă) diferenţiere dialectală. Dat fiind teritoriul foarte întins ocupat de traci, o fărâmiţare dialectală va fi fost inerentă. Dar, aşa cum dialectul napolitan, de pildă, nu este mai puţin italian pentru că este napolitan, aşa cum aromâna aparţine de drept limbii române, tot astfel idiomul dacic aparţinea la limba tracă. Iar acest lucru nu înseamnă că ulterior din dialectul tracic nord-dunărean nu s-a putut forma o nouă limbă – limba dacă.

Faptul că ne vine nouă, celor din prezent, câte un chef să-i contrazicem pe anticii contemporani cu dacii este irelevant, problema aceasta a fost rezolvată de mult şi, de fapt, nu a fost niciodată o problemă. Ea este o creaţie izvorâtă, probabil, din prea mult zel, ori cine ştie din ce cauze… Adevărul a fost tot timpul în faţa noastră, rostit de cărturari trăitori în acele timpuri, care, cu alte cuvinte, îl deţineau „la prima mână”. Restul sunt speculaţii.

Teritoriul de formare a limbii române

Controverse aprige şi îndelungate s-au desfăşurat şi în această „problemă”. Datele „problemei” sunt, de fapt, clare, iar rezolvarea este simplă.

Unii ne-au pus geneza la nordul Dunării, alţii la sud, în funcţie, fireşte, de interese de moment.

În cele din urmă, problema a fost clarificată: ne-am format ca popor atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Cât de „la nord” şi cât de „la sud”? Fireşte, aproximativ pe teritoriul ocupat odinioară de daci.

Dacii se întindeau, la nord, până la Carpaţii Galiţiei şi izvoarele Tisei (şi chiar mai departe), la sud până la Munţii Haemus (Balcani), la est până la ţărmul Mării Negre şi în sus până dincolo de Nistru, la vest până la Câmpia Panoniei şi mai jos, până spre Marea Adriatică.

Prin urmare, concluziile lui Sextil Puşcariu – unul dintre puţinii filologi care au studiat fenomenele de limbă şi sub aspect istoric şi etnic – sunt fireşti şi logice: poporul român şi limba lui au luat naştere au luat naştere între Adriatica şi Marea Neagră, pe ambele maluri ale Dunării. Adică pe un teritoriu ce cuprindea Dacia, Tracia nord-estică, Moesia Inferior şi Moesia superior, Dardania, eventual şi o parte din Dalmaţia şi chiar mai jos, în Tracia propriu-zisă.

Aceste concluzii sunt susţinute cu argumente istorice, documentare, arheologice, epigrafice, lingvistice etc. Poate ar fi cazul, deci, ca teorii ca cea a lui Roesler să-şi găsească, în sfârşit, locul adecvat în cursurile de istorie a limbii; adică, pur şi simplu, într-o notă de subsol, nu desfăşurându-se în toată plenitudinea ei într-un capitol întreg, combătută şi răs-combătută, când de fapt nici n-ar mai trebui să fie luată în considerare decât, eventual, ca fapt divers, cu litere mici, într-un subsol de pagină, acolo unde îi este locul.

Continuitatea românilor şi a limbii române

La fel ca „problema” anterioară, şi aceasta este una falsă. NU este adevărat că lipsesc izvoarele istorice privitoare la continuitatea noastră pe aceste meleaguri. Aşa cum NU este adevărat că lipsesc izvoarele despre daci (dimpotrivă, acestea sunt destul de numeroase, MULT mai numeroase decât cele privitoare la alte neamuri de la care ni s-a transmis doar… numele).

„Izvoarele istorice din secolele IV-XV atestă prezenţa continuă – în timp şi spaţiu – a populaţiei romanizate în nordul şi sudul Dunării, în ţinuturile stăpânite odinioară de romani”, aşa cum arată N. Saramandu în studiul său „Originea dialectelor româneşti (pe baza surselor istorice)”. Detalierea atestărilor istorice se găseşte în acest studiu, prin urmare nu este cazul să insistăm asupra lor. Ideea principală este că şi această problemă a fost una falsă, creată ca urmare a unor interese de moment… iar românilor li s-a inoculat ideea că nimeni nu a pomenit de ei vreme de câteva veacuri bune, iar continuitatea lor a fost mereu pusă la îndoială pe baza acestor false afirmaţii.

Originea dialectelor româneşti sud-dunărene

Deşi cercetătorii s-au pus, într-un final, de acord asupra faptului că poporul român s-a format deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, istoria oficială a limbii române persistă, paradoxal, până astăzi, în ideea că strămoşii populaţiilor româneşti din sudul Dunării au „coborât” cândva, prin secolul X, de la nord de Dunăre, eventual „împinşi” de slavi, astfel producându-se separarea dialectală a limbii române.

În fapt, NU s-au produs migrări masive ale românilor din nordul în sudul Dunării; după retragerea romanilor pe malul drept al fluviului „nu mai sunt consemnate în izvoarele istorice deplasări semnificative ale populaţiei romanizate, în măsură să explice […] romanitatea atestată în ţinuturile sud-dunărene”, aşa cum arată profesorul Saramandu în lucrarea citată mai sus. Fragmentarea dialectată a fost, fireşte, favorizată de interpunerea maselor compacte de populaţii slave între românii de la nord şi cei de la sud de Dunăre, precum şi de alţi factori. Dar izvoarele istorice nu consemnează nicăieri şi nicicând o deplasare a românilor de la nord la sud, care, la dimensiunile pe care ar fi trebuit să le aibă, fireşte că nu ar fi trecut nebăgată în seamă.

Concluzie: dialectele româneşti sud-dunărene sunt autohtone, nu rezultatul unei hoinăreli a românilor de colo-colo, prin Peninsula Balcanică. Ciudat şi, cum am spus, paradoxal este faptul că istoria oficială nu dezvoltă această idee nici măcar la nivel de teorie, darămite de fapt demonstrat, probat cu argumente istorice…

Adevăratul mister rămâne răspunsul la întrebarea: cine şi de ce se joacă astfel cu istoria noastră?…

Fondul autohton de cuvinte dace ignorat

Dacă în istoria poporului român şi a limbii sale au fost create astfel de probleme ca cele enumerate mai sus iar rezolvarea lor a durat ani lungi (sau nu s-a găsit încă), este de aşteptat ca probleme REALE să nu-şi găsească rezolvarea în veci. Este cazul cuvintelor de origine traco-dacă din limba română, faţă de care atitudinea sistemului academic românesc este inexplicabilă; ele sunt permanent ignorate, marginalizate, uitate…

Mai grave sunt, poate, contradicţiile din interiorul sistemului însuşi, care întâi acceptă o serie de cuvinte ca autohtone într-o lucrare de referinţă ca Istoria limbii române editată de Academia Română, în 1969, iar apoi, după 30 de ani, le respinge în altă lucrare de referinţă cum este Dicţionarul explicativ al limbii române din 2009, girat de personalităţi uriaşe ale lingvisticii româneşti actuale. Să mai spunem că în acest interval au fost concepute lucrări absolut serioase, documentate, riguroase, ştiinţifice (să le menţionăm aici doar pe cele ale lui I. I. Russu, un cărturar dedicat cu sârguinţă şi devotament studiilor pe această temă) care pun aceste cuvinte la locul lor binemeritat – în fondul autohton de origine dacă al limbii române.

Cuvinte ca argea, brânză, burtă, bală, brusture, laţe, scăpăra, strugure şi altele, multe dintre care sunt predate în şcoală (!) ca fiind autohtone, au fost lămurite de mult din punctul de vedere al etimologiei de lingvistica românească, figurează ca autohtone în Istoria menţionată încă de acum 30 de ani. Şi totuşi în secolul XXI noul DEX ne aruncă într-o totală debusolare, calificând aceste cuvinte ca având etimologie… necunoscută! Sau, pentru unele dintre ele, se revine la tendinţa slavizantă (pentru bălan, scai, zimbru, zârnă şi altele) ori latinizantă (pentru mic, de pildă), ignorându-se total şi în mod inexplicabil cercetări desfăşurate între cele două lucrări de referinţă şi care au demonstrat apartenenţa acestor cuvinte la fondul autohton al limbii române; mai mult, această demostraţie a fost făcută şi pentru multe alte cuvinte care nu apar în Istoria editată de Academie, dar care aparţin la acest fond, precum arată cercetări riguroase, şi încă nu şi-au găsit locul ca atare în DEX.

Să mai menţionăm aici cuvinte care, deşi au circulaţie şi frecvenţă extrem de redusă, limitându-se la anumite arii dialectale şi / sau domenii specializate ale vieţii rurale, ar merita să figureze în DEX doar pentru faptul că sunt de origine dacică, dar sunt ignorate de autorii dicţionarului în care nu vor figura, probabil, niciodată. Este cazul unor vocabule ca: abeş „zău”, bară „mlaştină”, bască „lâna tunsă de pe o oaie”, ciucă „pisc” şi altele… Dacă un cuvânt cum este kidnapping se lăfăie comod în paginile DEX-ului, ca şi alte neologisme inutile, introduse în mod aleatoriu în limba română, în care nu se bucură de circulaţie – cel puţin nu într-o măsură care ar îndreptăţi introducerea în DEX – atunci poate că aceste cuvinte străvechi ale limbii române ar merita şi ele să-şi găsească locul în acest dicţionar de referinţă…

Iată deci o REALĂ problemă a istoriei limbii române, a cărei rezolvare încă nu se întrevede…

Este hilar şi ruşinos… Cine şi de ce se joacă astfel cu istoria noastră, cu identitatea noastră, iată ADEVĂRATA problemă, adevăratul mister ce trebuie dezlegat…