Cu unele comentarii serioase, mai mult sau mai puţin sentenţioase
Se pare că limba română a fost urmărită de la naşterea ei de un blestem al paradoxului, atât în ceea ce priveşte formarea şi evoluţia ei (teoriile slaviste au circulat periculos de mult timp), cât şi în ceea ce priveşte scrierea: în decurs de câteva secole, populaţia autohtonă a folosit alfabetul grecesc, alfabetul chirilic şi pe cel latin, adoptându-l pe cel din urmă extraordinar de târziu, raportat la istoria milenară a românilor: de abia în 1881, după o luptă seculară, la propriu.
Până la Şcoala Ardeleană – mişcare ce debutează în jurul anului 1780 – care a pus problema latinităţii limbii române şi a adoptării alfabetului latin ca fiind o cerinţă firească, au existat, desigur, eforturi de normare a limbii române şi a scrierii acesteia în alfabetul chirilic, ce a supravieţuit mult timp ca mijloc de reprezentare grafică a limbii române. Primele preocupări pentru normarea limbii le datorăm diaconului Coresi, care, la sfârşitul secolului XVI – deci în perioada limbii române vechi - pune bazele limbii române literare, prin operele pe care le editează: Cazania, Evangheliarul etc.
În perioada limbii române premoderne (sec. XVIII-XIX), aceste preocupări se înmulţesc, pavând calea spre limba română modernă, a cărei scriere rămâne controversată până azi… Prima gramatică românească păstrată (1757) este cea a lui Dimitrie Eustatievici-Braşoveanul, care trasează reguli de scriere a limbii române în alfabetul chirilic.
În a doua jumătate a sec. XVIII, dar şi ulterior, în sec. XIX, Şcoala Ardeleană luptă pentru demonstrarea caracterului latin al poporului şi al limbii române, a continuităţii poporului nostru şi a limbii lui pe aceste meleaguri (Şincai, Petru Maior, etc.), pentru adoptarea alfabetului latin. Cartea de rugăciuni a lui Samuil Micu, scrisă cu litere latine, trasează primele reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabet latin.
Dar adevărata luptă pentru scrierea limbii române debutează în perioada limbii române moderne (sec. XIX-XX) şi, din păcate am putea spune, continuă şi azi .
La 1828, Ion Heliade Rădulescu propune în Gramatica sa simplificarea alfabetului chirilic, alcătuind un alfabet mixt, şi susţine principiul fonetic în scrierea limbii române. Totuşi, atunci când se introduce alfabetul latin ca formă oficială de scriere a limbii române (1860-1862), etimologismul primează.
În a doua jumătate a secolului XIX s-a dus o adevărată luptă între intelectualii situaţi de o parte sau alta a baricadei: atât fonetismul (Aron Pumnul), cât şi etimologismul (Timotei Cipariu) au cunoscut exagerări extreme, latiniştii au propus chiar scoaterea din limba română a cuvintelor de origine slavă, se publică diverse lucrări exagerat latiniste, care în prezent poate ar stârni râsul, dar ale căror autori se doreau cât se poate de serioşi în abordarea pentru care au optat pentru scrierea chinuitei limbi române. Etimologiştii propun (şi folosesc), de pildă, următoarele variante: mesa (pentru masă), bene (bine), vera (vară), feta (fată), demanetia (dimineaţă), poteamu (puteam) etc. etc.
În acest război care părea că nu se mai termină, Titu Maiorescu se aruncă în luptă cu argumente logice, de bun simţ şi sistematizate. La 1866, el publică Despre scrierea limbii române, o lucrare care cu greu poate fi contraargumentată, în care stabileşte echivalenţe între sunetele româneşti şi cele latine, propune diacriticele pentru sunetele româneşti specifice ă, ş, ţ , stabilind totodată regulile ortografice pe baza principiului fonetic, care s-a impus ulterior ca regulă primară pentru scrierea cu alfabetul latin: acele sunete române pentru care se ştie litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă, făcând abstracţie de la considerări etimologice. Argumentaţia lui Maiorescu este vastă, foarte bine documentată, logică şi de bun-simţ, cuprinzând analize pentru fiecare sunet şi literă în parte, precum şi o critică privind etimologismul, dar şi fonetismul, înclinând balanţa spre principiul fonetic. Lucrarea lui Maiorescu a produs largi ecouri în epocă, polemici, argumentări pro şi contra, dar în cele din urmă, a avut câştig de cauză şi, odată cu ea, a avut de câştigat limba română.
În 1881, deci după o luptă de-a dreptul seculară, Academia Română adoptă primul sistem ortografic general şi oficial: alfabetul latin este declarat general şi obligatoriu, iar principiile scrierii cunosc un compromis între etimologism şi fonetism.
Însă avatarurile scrierii limbii române nu se opresc aici. De pildă, înlocuirea definitivă a lui e posterior cu ă este realizată de abia odată cu reforma ortografică din 1904, care totodată temperează fonetismul din raţiuni etimologice . Până în 1904, româna dispunea de 4 litere pentru sunetul î: e (vent pentru vânt), u (adunc pentru adânc), â (lână), î (rîde), în funcţie de etimoanele cuvintelor. Reforma din 1904 suprimă literele e şi u pentru reprezentarea lui î, rămânând, deci, numai faimoasele â şi î (â pentru î provenit din a: lana > lână, î pentru î provenit din i: ridet > rîde). Această măsură a fost una logică şi firească, întrucât tendiţa oricărei limbi este spre simplificare şi este ilogic să se folosească 4 semne grafice pentru desemnarea unui singur sunet! Acest argument, de care azi nu se ţine seama, din motive necunoscute nouă, vorbitorilor obişnuiţi de limbă română, este valabil şi pentru reforma ortografică din 1953, de care va fi vorba mai jos.
În 1932, intervin alte modificări în ortografie, pe baze fonetice. Acum se impun regulile lui Puşcariu în ce priveşte scrierea sunetului î: se scrie cu î din i, deci î: la începutul unui cuvânt (ex: împărat, împlini, înainte, încă etc.) şi în cuvinte compuse (ex. neînsemnat, preaînalt, subîmpărţi etc); tot cu î se scriu verbele terminate în rî, cu derivatele lor (ex: hotărî, hotărîtor, urît, chiorîş). Tot acum scrierea verbului a fi la pers. I (sg. şi pl), pers. II pl şi pers. III pl. se stabileşte astfel: sunt, suntem, sunteţi, sunt.
Reforma din 1953 vine cu alte modificări importante: acum se înlătură definitiv -u final (unchiu > unchi), se generalizează cratima (pînă în acest moment se folosiseră alternativ apostroful şi cratima), iar î din i este adoptat pentru sunetul î în toate cazurile, inclusiv în familia lexicală a lui român. Aceasta este, cum am menţionat mai sus, o evoluţie normală într-o limbă, fiind inutilă folosirea mai multor semne grafice pentru acelaşi sunet. Cât priveşte verbul a fi, se stabilesc acum următoarele forme: sînt, sîntem, sînteţi, sînt. Aceste forme sunt stabilite pe baze fonetice; majoritatea covârşitoare a vorbitorilor pronunţă ”sînt” chiar şi azi , mai ales în vorbirea curentă, indiferent că li se impune o scriere sau alta. Dar există şi baze etimologice. În privinţa verbului a fi, limba română a secolului XVI atestă în scris forme ca: săntem, sintem, sîntem (pentru suntem) sau sănteţi, sinteţi, sînteţi (pentru sunteţi), în vreme ce limba latină medievală atestă pe sim (= (eu) sunt) simus (= suntem), sitis (= sunteţi), sint (= (ei) sunt). Este clar că de la latina clasică (ce nu s-a vorbit, de altfel, pe teritoriul ţării noastre, limba română evoluând din latina vulgară) cu formele sale – sum ((eu) sunt), sumus (suntem), estis (sunteţi), sunt ((ei) sunt) – s-a trecut la formele cu i în latina târzie şi în latina dunăreană, ulterior î (i posterior) în română. Aşadar, formele cu u în română (sunt, suntem, sunteţi), susţinute de Puşcariu, fac trimitere la o realitate lingvistică mult prea îndepărtată, şi – cel mai probabil – niciodată valabilă pe teritoriul ţării noastre. Reforma din 1953 este, prin urmare, în conformitate cu evoluţia firească şi cu situaţia de facto a limbii române.
Modificările ortografice din 1965 aduc un compromis binevenit, odată cu stabilirea scrierii familei lexicale a cuvântului român, care după 1953 se scria romîn. Român, româneşte etc. se scriu de acum cu â din a, un compromis etimologic pentru evidenţierea originii cuvântului român din latinescul romanus, deci pentru evidenţierea caracterului latin al poporului şi limbii române, care, de altfel, mai poate fi îndoielnic doar pentru fanaticii slavişti sau, mai nou, pentru dacofili, ori pentru răuvoitori. Iată dar că evoluţia firească a limbii spre simplificare şi fonetism a impus în cele din urmă o singură literă pentru controversatul sunet î (cu excepţia menţionată, pentru român şi familia lui lexicală), ca şi forma fonetică normală, în conformitate cu limba vie, dar cel mai probabil şi cu etimologia firească, cu î din i pentru diversele forme morfologice ale lui a fi: sînt, sîntem, sînteţi, sînt.
Atunci de ce s-au grăbit domnii academicieni în 1993 să dea înapoi limba română, impunând din nou regulile lui Puşcariu şi scrierea cu sunt în loc de sînt? Argumentul cel mai puternic a fost pângărirea limbii române de către comunişti (reforma ortografică din ’53), care, prin suprimarea lui â din a ar fi alterat caracterul evident latin al limbii române, adică, mai pe româneşte, scrierea limbii române fără â nu mai evidenţia originea latină a acesteia. Aşa să fie oare? Se pare că domnii academicieni au pornit de la premisa că, în mod invariabil, sunetul î românesc provine dintr-un a latinesc. Nimic mai fals! În limba română există sunetul î provenit din: – a: din latină lana > lână, angelus > înger – e: din latină tenerus > tânăr, ventus > vânt; din alte limbi: fr. freiner > a frâna, sl. netengu > nătâng, tc. frengi > frânghie – i: din latină: luminaria > lumânare, ridere > râde din alte limbi: sl. drymba >drâmbă, tc. camlic > geamlâc – o: din latină: fontana > fântână, longum > lângă din alte limbi: sl. monastiri > mînăstire, gr. limoni > lămâie, magh. gond > gând – u: din latină: aduncum > adânc, peturnicula > potârniche din alte limbi: sl. gundelj > gândac, sl. smruku > smârc
Prin urmare, argumentul provenienţei lui â dintr-un a latinesc şi evidenţierea caracterului latin al românei prin acest â din a, este jalnic, din moment ce în limba română există cuvinte în care î provine din toate vocalele şi din limbi diverse. Scopul declarat iniţial de Academia Română în 1993 este deci restaurarea imaginii cuvântului latinesc de origine. Dar – eroare gravă: â din a desemnează un â din a latinesc doar în 11,5% din cuvintele ce conţin sunetul î! În restul cuvintelor care conţin sunetul î – deci în 88,5 % din cazuri! – , acesta provine din alte vocale, fie că respectivele cuvinte sunt moştenite din latină (11,25%) sau împrumutate din alte limbi (77,25%). Datele statistice variază, desigur, dar în ansamblu ele evidenţiază faptul că â din a nu este reprezentativ nici pe departe din punct de vedere etimologic pentru un originar a latinesc. Multe alte argumente vin în favoarea generalizării lui î din i; de pildă, alternanţele fonetice i-î (vinde-vând) sau î-i (cuvânt-cuvinte), care evidenţiază înrudirea lui î cu i, nu cu a!
Mai mult, nici regulile lui Puşcariu nu sunt implementate cu consecvenţă, întrucât, în vreme ce acesta stabileşte scrierea cu î din i a verbelor terminate în -rî şi a cuvintelor derivate din acestea, deci hotărî - hotărîre, în DEX 98 apare verbul a hotărî, iar derivatul său -pe ce considerente? - hotărâre. La fel: a urî - urât etc. Scrierea lui hotărâre cu â din a ar fi îndreptăţită dacă ar fi generalizată scrierea cu â, aşa cum a fost odată generalizată scrierea cu î. Dar lucrurile nu stau aşa: î se menţine la începutul cuvintelor (împărat, împărţi) şi în cuvintele compuse/derivate (deîmpărţit, neînsemnat). Nu e de mirare, deci, faptul că româna este încă schingiuită în fel şi chip şi întâlnim în scris cuvinte ca *ângândurat, *neânsemnat, *hotărâ, hotărâre, hotărând paralel cu hotărî, hotărîre, hotărînd etc. etc. etc
Mai grav, de acum celebrul DOOM 2, editat de Academia Română în 2005, mutilează limba română în fel şi chip, fiind parcă alcătuit fără nici o structură de susţinere. Lăsând la o parte adoptarea unor neologisme inutile, reetimologizarea unor împrumuturi de mult impuse în limbă în scriere fonetică (deci, o involuţie ilogică a limbii, promovată la nivelul cel mai înalt!), precum şi alte aspecte lingvistice, DOOM 2 este plin de contradicţii şi nereguli în însuşi conţinutul său (de pildă, după ce fac o recomandare anume pentru ortografia unui cuvânt, autorii folosesc acelaşi cuvânt scris în ortografia veche!), dar şi în modul superficial şi artificial în care s-a făcut documentarea pentru această lucrare de referinţă. Autorii înşişi recunosc că au făcut mici anchete (nu anchete de amploare, care să reflecte cât mai fidel realitatea lingvistică), în Bucureşti (de parcă limba întregii Românii şi-ar fi găsit deodată matriţa în capitală, ignorându-se astfel cea mai mare parte a populaţiei Românei!), în rândul intelectualilor medii (aici s-ar impune totuşi o definire a acestei categorii de oameni; cine sunt aceşti intelectuali medii şi, mai ales, câţi anume au fost intervievaţi, dacă au existat interviuri) şi în mass-media (această, nu-i aşa, supremă forţă ce reflectă şi mai ales trasează conduita noastră zilnică, gusturile, moda şi normele limbii române) . Dar despre Noul Dicţionar Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii române, să lăsăm discuţia deschisă, întrucât, nu-i aşa, merită un articol separat.
Să recapitulăm: formată acum circa 2000 de ani, limba română a cunoscut primele preocupări de normare cunoscute de noi de abia în a doua jumătate a secolului XVIII. Apoi, în decurs de numai două secole şi jumătate de la prima gramatică românească păstrată (1757- Gramatica lui Eustatievici) şi până la DOOM 2 (2005), limba română a beneficiat de nu mai puţin de 11 reglementări însemnate, dintre care cele mai recente (reforma din 1993 şi DOOM 2 din 2005) de-a dreptul aberante. În acest răstimp, a fost scrisă cu alfabet probabil latin (sub ocupaţia romană) paralel cu cel grec (la începuturile formării ei, prin deducţie logică, întrucât dacii adoptaseră acest alfabet iar limba greacă a rămas limbă de cultură multă vreme după intrarea romanilor în Dacia), apoi cu alfabet chirilic, ce a mers o vreme în paralel cu cel latin, apoi cu alfabetul mixt alcătuit de Heliade şi în cele din urmă cu alfabetul latin, devenit general şi obligatoriu din 1881. Limba română a cunoscut cea mai mare frecvenţă a modificărilor ortografice în ultimul secol (1904 - 2005), 6 din cele 11 reglementări importante realizându-se în această perioadă.
Se pare că românii au o mare problemă cu scrierea limbii lor. În ultimul timp, la fiecare 2-3 decenii, cineva se trezeşte să le reglementeze limba, adeseori fără a se baza nici pe principii solide, nici pe realităţi lingvistice, nici pe criterii logice. Nu e de mirare, deci, că sărmana limbă română, împreună cu vorbitorii ei, mai eşuează încă, din când în când, pe un teren necunoscut, în care nimeni nu mai ştie despre ce e vorba, nici chiar cei care, teoretic, ar trebui să fie iniţiaţi în tainele limbii …
______________________________________________
Bibliografie selectivă: Florica Dimitrescu - Istoria limbii române; Titu Maiorescu – Despre scrierea limbii române; George Pruteanu – De ce scriu cu î din i, articol publicat în România literară, în 2002
_____________________________________________
(Articol publicat prima dată pe agonia.ro)