(Articol republicat de pe foodtrend.ro)
O tendinţă foarte acută, cu mari şanse de cronicizare în limba română, întru sfidarea logicii, este aceea către re-etimologizarea unor împrumuturi mai vechi: mitingul redevine meeting, interviul redevine interview, schiul redevine ski etc. etc.
Despre cauzele acestui fenomen am mai vorbit . Dar faptul că el este explicabil nu îl face şi acceptabil, mai ales în situaţii de un comic rar, chiar dacă acele cuvinte ce creează comicul sunt acceptate la nivel academic. Este, de pildă, cazul substantivului boy, cu pluralul articulat boy-i, citit… [boii] – cum altfel? Aşa zice la dicţionar, aşa zice şi românul alfabetizat, nu-i aşa?
O mostră de ridicol absolut – încă neacceptată de dicţionare, dar, desigur, pe modelul “uzul face norma”, ne putem aştepta ca viitoarele DOOM-uri şi DEX-uri să o adopte – este sintagma chef. Nu este vorba, evident, de cuvântul împrumutat acum câteva secole din turcă (kef / keyif) şi desemnând o petrecere, o toană, o poftă sau o stare de voie bună (şi pe care, apropo, l-au împrumutat şi englezii pe la 1800, dar direct din arabă, sub forma kif / kef, desemnând “stare de bine” şi în mod particular… starea de euforie produsă de fumatul marihuanei sau chiar marihuana în sine).
Este vorba de mai noul – şi totuşi, cât de vechiul – chef, pronunţat [şef], ce tinde să înlocuiască neaoşul bucătar (ce poate fi urmărit în limba română până la etimonul latinesc buccata). Acest chef, acest “bucătar suprem”, cum înţelegem că înseamnă din folosirea lui pe la emisiunile proteviste – graţie cărora ne-a devenit familiar tuturor – acest cuvânt, dragi bucătari, NU există în limba română şi, personal, sper din tot sufletul să nu fie introdus vreodată în dicţionare doar de cheful vostru. Mă rog, al unora dintre voi – mult prea vanitoşi pentru a se numi bucătari.
Infatuarea lingvistică este, desigur, inerentă cvasi-totalităţii categoriilor profesionale şi se reflectă în terminologia mai mult sau mai puţin oficială: funcţionarul bancar a devenit ofiţer, la fel şi reprezentantul de presă (ofiţer de presă? Pe bune?), agentul de vânzări este sales agent, directorul e manager, dădaca – babysitter. În aceste condiţii, de ce bucătarul n-ar fi şi el… chef?
Dincolo de modă, de răspândirea galopantă a romglezei, haotic şi la toate nivelurile, aceste sintagme desemnând diverse meserii au în sine şi un efect (scop?) socio-psihologic; ele contribuie la creşterea respectului de sine, implicit a demnităţii, a autorităţii, a importanţei: cu cât ocupaţia / meseria / profesia sună mai pompos, mai extravagant, mai aparte, cu atât distanţa dintre ofiţer / manager / chef şi… restul lumii creşte. Chef-ul, de pildă, nu mai este (nu se simte) un “simplu” bucătar, ci acel bucătar care deţine cheia tuturor tainelor culinare. Cu alte cuvinte: bucătar poate fi oricine, dar cheful nu este oricine – el este cineva.
Ceea ce scapă din vedere chef-ii (chefi-i / chefii?!?) este faptul că, pe lângă sensul consacrat de dicţionarele moderne – “lucrător specializat în gătitul bucatelor (într-un local de alimentaţie)” – termenul bucătar, dincolo de domeniul strict al alimentaţiei publice, este încărcat adeseori, în viaţa de zi cu zi, de conotaţii pozitive, apreciative: “persoană care pregăteşte mâncăruri gustoase”. Adică, mai concret: când te invită un prieten la masă şi îţi pregăteşte nişte bucate fabuloase, îl congratulezi, nu îl jigneşti numindu-l bucătar. Niciodată acest cuvânt nu a purtat în sine conotaţii depreciative.
Sensul depreciativ cu care unii chefi şi fanii lor încarcă termenul bucătar nu există printre muritorii de rând. Sau, în fine, nu a existat până azi când, graţie emisiunilor de culturalizare a maselor, află şi acestea despre semnificaţia şi importanţa cuvântului chef (mă rog, masele s-ar putea să-l citească aşa cum se scrie şi, pe alocuri, să le cuprindă subit un chef nebun de râs).
Pe de altă parte, sensul apreciativ (admirativ) al termenului chef nu este nici el intrinsec, nici în limba de origine (franceză: chef de cuisine / chef cuisinier – literal: “şef de bucătărie” / “şef bucătar”; prescurtat chef), nici în limba prin care ne-a parvenit recent acest cuvânt (engleză: chef “bucătar şef” – împrumutat pe la 1830 din fr. chef – care coexistă cu en. head cook şi care în timp şi-a extins sensul la “orice bucătar”).
În treacăt fie spus, poate că limba engleză avea nevoie de acest termen – chef cu sensul extins la “(orice) bucătar” – pentru o mai mare varietate şi expresivitate, întrucât clasicului cook (mai rar şi cooker – cu aceeaşi rădăcină ca şi rom. a coace: lat. coquere) nu-i ţinea companie decât stingherul şi preţiosul culinarian (format din culinary după 1650 şi foarte rar folosit). Românescul bucătar, în schimb, a fost ceva mai “norocos” de-a lungul timpului (şi spaţiului), având ca sinonime pe cuhar, socaci, magher (acesta din urmă supravieţuind prin derivatul său magherniţă). Nu ne-au lipsit nici termenii pentru noţiunea de “bucătar şef”: stolnic (din slavă) sau becer (din beci – etimologie necunoscută), ambii însemnând “bucătar domnesc / boieresc; şeful bucătar al curţii”.
Interesantă este evoluţia englezescului chief cook – (unde en. chief e urmaşul lui chief din franceza veche, împrumutat de englezi prin anul 1300), care a cunoscut întâi o specializare semantică – desemnând bucătarul (şef) de pe o navă comercială sau militară – apoi un soi de degradare în semnificaţii: prescurtarea sa este cook (“bucătar”), nicidecum chief şi, mai mult decât atât, a ajuns ulterior să desemneze, asociat cu un alt termen, “omul bun la toate” într-o întreprindere oarecare, în expresia chief cook and bottle washer (literal: “bucătar şef şi spălător de vase”).
Sensurile denotative ale termenului – în orice limbă (en. head cook, it. capocuoco, sp. jefe de cocina, termeni cel mai probabil calchiaţi după fr. chef de cuisine) – sunt departe de a presupune inerent arta culinară, deţinerea unor secrete gastronomice aparte ori efectul “dai pe spate când guşti din bucate”. Bucătarul-şef (cu varianta şef bucătar şi prescurtat şef) – termen românesc consacrat de circa 200 de ani şi inutil de înlocuit cu vreun neologism, pentru că îşi face foarte bine treaba în limba română – este acel bucătar care are în subordine întreaga bucătărie a unui local. El este însărcinat cu alcătuirea meniului, asigurarea ingredientelor, relaţia cu furnizorii, supravegherea preparării mâncărurilor, coordonarea personalului (bucătari adjuncţi, şefi specializaţi, asistenţii acestora, ajutoare de bucătari, precum şi, desigur, alte categorii inferioare de personal), fiind răspunzător atât de calitatea preparatelor, cât şi de igiena bucătăriei, de respectarea standardelor de protecţie a muncii, de optimizarea productivităţii şi de rapoartele periodice privind toate cele de mai sus către alte categorii de şefi ai localului (contabilul-şef, de exemplu).
Aşadar, şeful (prescurtare normală, ca şi în alte limbi) este un bucătar foarte bun în meseria sa, dotat în plus cu abilităţi şi capacităţi organizatorice şi administrative, precum şi cu răspunderi mai mari, în calitatea sa de deţinător al unei funcţii superioare. Şi, ca orice şef din alte domenii, poate avea în subordinea sa persoane mult mai înzestrate din punct de vedere profesional, dar care nu au acele abilităţi suplimentare pe care le presupune treapta ierarhică de şef.
Validarea bucătarului ca artist culinar nu este dată de calitatea sa de şef / chef, ci de calitatea de maestru (sau, mai pe romgleză, master), care presupune o îmbinare aparte de pregătire temeinică, experienţă şi, nu în ultimul rând, talent – încununate într-o serie de certificări speciale. Toate acestea, evident, nu sunt foarte accesibile oricărui bucătar, fie el chiar chef / şef. Maestrul bucătar este acel bucătar care deţine cheia tainiţei cu bucate ca-n poveşti. Un şef (chef) nu este neapărat un maestru (master) şi, în genere, nici nu-l obligă nimeni să fie. Şi nici viceversa.
N-am să închei moralizator articolul acesta cu îndemnul Vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu!, ci cu un apel la respect pentru termenul românesc bucătar, fie acesta şef ori maestru sau nu, dar şi pentru această meserie iubită de public. Iar dacă s-ar păstra şi o rigoare şi o logică în limbaj, poate ar avea de câştigat toată lumea: atât bucătarii – simpli, şefi sau maeştri – cât şi masele consumatoare de delicatese şi emisiuni culinare.