S-a întâmplat ca zilele trecute ministrul Comunicaţiilor, Marius Bostan, să facă nişte declaraţii “explozive”, “revoltătoare” şi “anticonstituţionale” în cadrul unei conferinţe ce a avut loc la Iaşi.

România Liberă a dat publicităţii înregistrarea acestor declaraţii, pe care v-o prezint mai jos:

“Justificarea că ‘am salariu mic’ e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta”. (Marius Bostan)

Pe scurt, Marius Bostan i-a îndemnat să “meargă acasă” şi să-şi caute altă meserie pe profesorii care se plâng de salariul mic, justificându-şi prin acesta performanţele slabe de la clasă. Evident, toată presa i-a sărit ministrului în cap, sindicaliştii din învăţământ i-au cerut demisia, simţindu-se jigniţi.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare o chestie logică să-ţi schimbi slujba dacă nu-ţi convine salariul, mai ales dacă nu-ţi place meseria aleasă şi cu atât mai mult dacă eşti incompetent în domeniu. Şi da, cred că e o “imbecilitate” să-ţi justifici incompetenţa prin salariu. Nu i-am auzit pe medici, de pildă, să-şi justifice eşecurile profesionale prin salariul mic. Că şi ei îl au mic, ca mai toată lumea din ţara asta. Dar, ce să vezi, Colegiul Medicilor, atunci când aplică sancţiuni doctorilor vinovaţi de neglijenţă în serviciu sau incompetenţă, nici nu-şi pune problema să-i exonereze pe medici de vină “pe bază de salariu”.

(În paranteză fie spus, este în mare parte adevărat faptul că salariile mici din învăţământ nu sunt o atracţie pentru absolvenţii eminenţi ai învăţământului superior, astfel că absolvenţii cei mai slabi rămân să “eşueze” în învăţământul de stat, abilităţile şi competenţele nepermiţându-le să acceadă la posturi bine plătite din mediul privat. Dar asta e o altă temă de discuţie).

E adevărat, dacă analizăm statistic sancţiunile aplicate de Colegiul Medicilor, probabil vom constata că acestea vin în procent foarte mic faţă de numărul cazurilor sesizate, dar ele există. Însă de profesori sancţionaţi pentru incompetenţă nu am auzit încă.  Pentru şpagă, da, am auzit. Pentru violenţă faţă de elevi, da, am auzit. Dar pentru că le-a picat aproape toată clasa la Bac n-am auzit ceva, cumva, de vreo sancţiune, vreodată.

Să luăm, de pildă, cazul unui protestatar la un miting împotriva salariilor mici din învăţământ, profesor de engleză (şi probabil unul dintre cei care s-au simţit jigniţi de afirmaţiile ministrului Bostan), abordat cu câteva întrebări de un reporter:

Reporter: “Ce predati?”
Profesor: “Engleza!”
Reporter: “For how long have you been teaching english? (n. r. De cat timp predati engleza?)”
Profesor: “Yes, yes.”
Reporter: “For how long have you been teaching english?”
Profesor: “Aaa, lasati ca mi-e rau.”
Reporter: “Can you understand what I’m saying? (n. r. Intelegeti ce spun?)”
Profesor: “Lasati.”

(Dialogul este preluat dintr-un articol de Mihai Enciu, de pe site-ul Academiei Caţavencu).

Ei bine, nu-i aşa că v-ar fi groază dacă v-ar încăpea copilul pe mâna acestui profesor? Şi nu mai bine şi-ar schimba el meseria, în loc să ceară un salariu mai mare, care să-i răsplătească incompetenţa?

“Mentalitatea comunistă a fost aşa: să primesc gratis educaţie” (Marius Bostan)

Afirmaţiile lui Marius Bostan pe tema gratuităţii învăţământului au inflamat, desigur, spiritele, fiind etichetate drept un “atac” la Constituţia României, care prevede gratuitatea învăţământului.

Nu ştiu cum poate o opinie legată de gratuitatea sau negratuitatea învăţământului să constituie un “atac” la constituţie. În baza acestei idei, şi cei care doresc modificarea Constituţiei prin introducerea posibilităţii referendumului popular pe forma de guvernământ, ca şi cei care au strâns 3 milioane de semnături pentru ca în Constituţie să se menţioneze  explicit  căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, ei bine, toţi aceştia, precum şi alţii care au idei/păreri mai mult sau mai puţin viabile într-un domeniu sau altul, explicit sau implicit legate de legea fundamentală se fac vinovaţi de “atac la Constituţia României”, nu-i aşa?

Dincolo de faptul că învăţământul gratuit nu este nici invenţia, nici meritul comuniştilor, şi dincolo de faptul că însuşi ministrul Bostan a beneficiat din plin (ca foarte mulţi alţi români) de sistemul comunist de învăţământ pe care a încercat să-l critice, nici chiar în acest sistem educaţia şcolară nu era totalmente gratuită, aceasta având, ca şi azi, costuri ascunse. Existau şi atunci fondul clasei şi fondul şcolii, existau cotele de colectare a deşeurilor pentru reciclare (sticle, borcane, hârtie), pentru care, dacă nu reuşeai să le aduni, plăteai ceva, existau uniformele (obligatorii), care costau şi ele (dar parcă nu atât de mult ca azi) etc. Dar cel puţin manualele chiar erau gratuite şi nu existau taxe de şcolarizare – un lucru general acceptat ca fiind bun, indiferent de părerea ministrului Bostan. Ceea ce nu înseamnă, însă, că acesta nu are dreptul la o părere, fie ea şi contra “trendului” general.

Dar, înainte de a analiza propunerile (neoficiale, ad hoc şi, ca atare, negândite temeinic) privitoare la un fel de co-plată în învăţământ, care evident i-au venit în cap ministrului pe măsură ce dezvolta subiectul, să ne oprim puţin la problema gratuităţii învăţământului românesc:

În România, învăţământul e obligatoriu – dacă părintele nu-şi trimite copilul la şcoală e pasibil de o amendă de la 100 la 1000 de lei (o sumă semnificativă) – iar gratuit este doar cu numele.

Părinţii trebuie să scoată din buzunare, pe lângă sumele strict necesare copilului ca să meargă la şcoală (transport, uniformă, ghiozdan, echipament pentru sport, haine, pachetul de mâncare şi alte cele) şi nişte bani – nu puţini – pentru procesul efectiv al învăţării (rechizite, caiete speciale, manuale – care ajung şi la 30 lei bucata, culegeri – a căror achiziţionare condiţionează pe alocuri nota elevului, precum şi alte materiale didactice: CD-uri, imprimante, calculatoare etc.).

La toate aceste cheltuieli se mai adaugă pe ici-pe acolo – pe lângă fondul clasei (sau al şcolii) şi unele cheltuieli legate de dotarea instituţiei de învăţământ pentru funcţionarea corespunzătoare a acesteia: de la consumabile sanitare la perdele, geamuri termopan, parchet, perdele şi Dumnezeu mai ştie ce o mai fi nevoie. Şi să nu uităm, desigur, plata bodyguarzilor, pentru care adesea părinţii scot bani din buzunar.

În plus, mai există alte şi alte cheltuieli auxiliare – uneori extrem de costisitoare: serbări, evenimente mai mult sau mai puţin oficiale, excursii, banchete, robe, costume, fotografii şi albume, contribuţii la cadoul pentru doamna învăţătoare/profesoară (de ziua ei de naştere, de nume, de 1 Martie, de 8 Martie, de Paşte, de Crăciun), poate şi pentru doamna directoare, ba poate şi pentru doamna secretară sau doamna femeie de serviciu.

Colac peste pupăză vin, evident,  eternele meditaţii, care usucă bugetul familiilor şi a căror necesitate este indusă în minţile părinţilor în mod direct: “dom’le, dacă nu ia meditaţii copilul, nu trece clasa” sau indirect, prin calitatea slabă  a performanţei profesorului de la clasă – care performanţă poate să fie slabă în mod intenţionat (astfel ca elevul să fie nevoit să se “perfecţioneze” acasă la profesor, cu 50-60 lei şedinţa de meditaţii). Şpăgile nu le mai pun la socoteală, că presupun că le-o fi intrat şi profesorilor frica de DNA în sânge.

Astfel, conform unui studiu al organizaţiei Salvaţi Copiii, se ajunge ca părinţii să cheltuiască în medie aproape 1.500 lei anual pentru fiecare copil care învaţă la stat (1572 lei în urban, 1372 în rural). De unde până unde înseamnă toate acestea învăţământ gratuit, când singurul lucru care mai lipseşte este taxa de intrare la oră? Nu sunt toate acestea  o încălcare gravă a drepturilor copilului, dar şi, evident, a Constituţiei, de care nu vorbeşte mai nimeni?

Nu-i aşa că, în aceste condiţii, amenda aia de 100-1000 lei pentru netrimiterea copilului la şcoală devine atrăgătoare pentru unii părinţi (scutindu-i de cel puţin 400 lei pe an)? Şi nu-i aşa că ceilalţi părinţi (probabil majoritatea?) şi-ar dori instituţionalizarea unei “co-plăţi” – cum sugerează ministrul Bostan – care ar elimina, teoretic, o parte din cheltuielile (unele aberante) enumerate mai sus şi ar scoate din “zona gri” (neagră?) cealaltă parte, care astfel s-ar transparentiza?

N-ar fi mai bine să jucăm cu cărţile pe faţă, să recunoaştem întâi de toate defectele sistemului? (Apropo, ştiaţi că grădiniţa “gratuită” la stat costă cel puţin 200 lei pe lună, adică mâncarea copilului, iar cu activităţi, cursuri “opţionale” obligatorii şi alte cele poate ajunge la 600 lei lunar?)

Nu ar fi mai cinstit ca statul să zică: “măi, dragă părinte, n-am bani pentru manualele gratuite ale copilului tău, ajută-mă să trec peste asta, contribuie şi tu cu 2-3-500 lei pe an”? Un fel de campanie “daţi un leu pentru liceu”, zic. Că până la 6% din PIB pentru învăţământ calea e lungă, iar bănuiala mea este că nici atunci banii nu se vor duce pe manuale gratuite – căci, deh, altele sunt priorităţile: salariile, infrastructura şi multe alte lucruri necesare.

În mod evident, suma propusă drept “co-plată” la şcoală de ministrul comunicaţiilor – 100 lei / lună este exorbitantă, raportată la salariile românilor (cum sunt şi cei 200-600 lei pentru copilul de grădiniţă, nu-i aşa?), dar  una peste alta ar însemna un total anual de 1200 lei – mai puţin, deci, decât suma medie anuală de 1.500 lei, calculată de Salvaţi Copiii (sumă care în practică este pe alocuri mult mai mare, existând cazuri în care cheltuielile cu şcoala per copil ajung la peste 4.500 lei pe an!).

În orice caz, bănuiala mea este că părinţii ar prefera să plătească anual o sumă fixă, stabilă, de câteva sute de lei, contabilizată şi transparentă şi să fie liniştiţi că vor avea copiii cel puţin manuale, material didactic şi condiţii bune la şcoală (dar NU pentru plata profesorilor, cum sugerează Marius Bostan; asta e problema statului, nu a părintelui). Nu de alta, dar preţurile cam variază de colo până colo şi nu e corect ca un părinte să plătească 20 lei, iar altul – 30, pentru acelaşi lucru. Iar cu ocazia asta poate şi-ar veni şi statul în fire şi ar dispune revenirea la manualele unice, atât de necesare în momentul de faţă, atât pentru evitarea unor (adesea nu prea curate) afaceri de tot felul ale unor edituri, cât şi pentru coerenţa, stabilitatea şi continuitatea sistemului de învăţământ.

Mai ţineţi minte cum, înainte de ’89, se transmiteau manualele de la o generaţie la alta? Oare nu era această metodă cel puţin o cale de economisire a unor importante sume de bani? Nu mai zic de stabilitatea materiei, pentru cel puţin un ciclu complet de învăţământ… Erau vremuri în care puteai să începi să te pregăteşti liniştit pentru facultate încă din clasa a IX a, fără teama de o “reformă a învăţământului” în fiecare an, care să-ţi dea peste cap toate planurile şi să-ţi anuleze toată pregătirea şi munca din anul anterior.

“Ar trebui legată cumva munca de performanţă. Eu nu sunt de acord cu sistemul de salarizare existent în acest moment” (Marius Bostan)

Declaraţia aceasta, desigur, nu a beneficiat de atenţia presei în măsura în care au fost evidenţiate celelalte declaraţii, “revoltătoare”, “jignitoare” şi “anticonstituţionale” ale ministrului.

Este evident că această declaraţie e de bun-simţ – şi conformă cu o viziune tehnocrată asupra sistemului. Dar nu cred că le-ar conveni profesorilor să fie aplicate principiile pe care le implică, pentru că probabil salariile le-ar scădea…

Foarte frumos ar fi dacă salariul profesorului s-ar mări / micşora în funcţie de performanţă. O performanţă oglindită în rezultate precum promovabilitatea la bacalaureat, notele de la evaluarea naţională, media de admitere la facultate (unde se mai dă examen) sau premiile naţionale şi internaţionale obţinute de elevi (şi nu după media  elevului sau evaluarea unor inspectori la clasă –  care, evident, întreţin sistemul şpăgilor şi implicit incompetenţa generală, a profesorilor şi a elevilor).

Mărturisesc că pe mine, personal, declaraţiile şi părerile ministrului Comunicaţiilor nu m-au afectat în nici un fel, nici eventuala punere în practică a acestora nu m-ar afecta cumva. Însă m-au deranjat enorm reacţiile jurnaliştilor, ale profesorilor, ale tuturor celor care 1. Au făcut din ţânţar armăsar, exacerbând înţelesul şi efectul unor păreri personale, 2. Au trecut sub tăcere sau au minimalizat declaraţiile lui Marius Bostan privitoare la corelarea performanţei cu salariile profesorilor şi 3. Nu au făcut nici cel mai mic efort de a contextualiza afirmaţiile ministrului sau de a analiza obiectiv situaţia care le-a generat.