Uz şi abuz – despre neologisme în general şi anglicisme  în particular 5/5 (2)
5/52

Asistăm în prezent la o dezvoltare tehnologică fără precedent, la o interculturalitate în plină dezvoltare, nemaiîntâlnită până azi, facilitată de numeroasele canale de comunicare şi răspândire a ideilor, a cuceririlor ştiinţifice, a modelelor comportamentale, a tiparelor culturale. Toate acestea impuse, fireşte, de cultura occidentală dominantă, în speţă de cea americană, ca fiind exponentul “lumii civilizate”, superioare. Ce înseamnă “civilizaţie superioară” şi “civilizaţie inferioară” este încă discutabil, mai ales din punct de vedere moral şi psiho-social. Cert este că etalonul după care se face clasificarea şi căruia i se supune evoluţia omenirii este cel al tehnologiei, care, în cele din urmă, la un nivel primar, este echivalentul puterii fizice. Avem de a face, deci, cu o aplicaţie la nivel superior a “legii junglei”.

În virtutea acestei legi, engleza americană îşi pune amprenta de netăgăduit asupra tuturor celorlalte limbi contemporane, fie ele cât de conservatoare. Este evident că tehnologia importată, invadatoare, este factorul primordial, schimbările tehnologice fiind cele mai rapide şi spectaculoase, astfel că diversele limbi naturale afectate trebuie să-şi însuşească “din mers” tot soiul de neologisme englezeşti, nemaiavând răgazul de a se adapta treptat. Dar un rol extrem de important îl joacă şi “bombardamentele” mijloacelor de comunicare în masă, care promovează excesiv filmele americane, emisiunile împrumutate, modelele sociale, informaţiile mondene din aceeaşi zonă etc., ceea ce intensifică, dar şi amplifică această influenţă, firească până la urmă.

Fenomenul acesta este deosebit de pregnant în societatea românească actuală. Pe nesimţite, adoptăm stilul de viaţă occidental ca fiind cel mai bun dintre toate; mentalitatea vestică, cu modelele de comportament aferente, se impune şi ea, creându-se o modă ce pătrunde simultan în toate mediile sociale (contrar tendinţei din trecut, de pătrundere a “modei” de sus în jos, răspândirea efectuându-se din înalta societate ce avea acces la modelele străine “en vogue” către alte pături sociale). Odată cu toate acestea, se insinuează în vocabularul limbii române contemporane şi un limbaj corespunzător, care abundă în neologisme ce reflectă noile schimbări.

Printre cauzele pătrunderii neologismelor se numără, deci, necesitatea adaptării la realitatea impusă de dezvoltarea tehnologică şi moda. În primul caz, utilizarea neologismelor se impune mai ales datorită existenţei unor termeni tehnici intraductibili sau traductibili prin sintagme greoaie şi lungi şi, în final, fără eficienţă practică (de pildă, “hardware” – echipament fizic, structură fizică a sistemului, “software” – sistem de programe, sau “applet“, “macro“, “feed-back” etc.), sau care sunt de preferat a fi împrumutaţi ca atare, întrucât traducerea lor literală ar fi percepută de vorbitorii de limbă română ca ridicolă (“mouse” – şoarece, “cookie” – fursec, prăjiturică, “wizard” – vrăjitor etc.). Pentru această din urmă situaţie, discuţia s-ar putea prelungi, totuşi, pentru că, în Franţa, de exemplu, termenul consacrat pentru “mouse” este franţuzescul “souris” (şoarece), a cărui utilizare este extrem de răspândită.

În ce priveşte limba română, avem de a face în acest caz cu un uz justificat, sau cel puţin justificabil.

În al doilea caz, cel al modei, oportunitatea adoptării unor neologisme este discutabilă, jargonul englezesc – extins adeseori în limba română dincolo de compartimentul propriu-zis al jargonului – ducând la o folosire abuzivă, nejustificată, a unor cuvinte preluate aleatoriu din vocabularul limbii engleze, ce se consolidează îngrijorător de rapid în vocabularul de bază al limbii române sub formă de neologisme.

Să luăm, de exemplu, o mostră de limbaj dintr-o conversaţie de două minute, pe holul Universităţii din Bucureşti (citatul este aproximativ, elementele de jargon englezesc sunt autentice): “Deci, basically, noi trebuie să ştim dinainte la ce dăm licenţa?”; ……… “La cafe e deschis all day long“. Necesitatea utilizării anglicismelor respective este cel puţin dubioasă. Avem de a face cu un abuz, inutil din punct de vedere lingvistic, explicabil printr-o infatuare lingvistică (şi nu numai) proprie segmentului de vârstă şi modelului psiho-social aferent acestuia. Dacă în această mostră avem de a face cu un idiostil în care elementele de jargon sunt prezente într-o proporţie (prea) mare, cuvinte ca “shame”, “trendy”, “moron”, “cash”, “business” etc. depăşesc sfera idiolectelor (ansambluri de particularităţi lingvistice individuale), şi din compartimentul jargonului “curg” în limbajul uzual, tinzând să se consolideze în această sferă ca neologisme, cu ajustarea ortografică aferentă sau nu. Vorbim de abuz atunci când adoptarea respectivelor împrumuturi nu este absolut necesară, ea provenind din nevoia de adaptare la o anumită modă, ca şi din nevoia de delimitare socială, intelectuală sau de altă natură. La exemplele de mai sus, putem adăuga cuvinte precum: “script” (pentru rom. “scenariu“), “make-up artist” (pentru rom. “cosmetician“), “trend” (pentru rom. “tendinţă“) etc. Atâta vreme cât limba română dispune de cuvinte de sine stătătoare pentru echivalentele englezeşti respective, şi mai prezintă în plus şi o bogăţie sinonimică apreciabilă (de pildă: traducerea pentru “moron” este “imbecil, idiot”, iar seria sinonimică e considerabilă – “cretin”, “tâmp”, “tâmpit”, “neghiob”, “nerod”, “netot”), uzul devine un abuz iritant, inutil şi adeseori hilar.

Poate că aceste anglicisme şi echivalentele lor româneşti vor coexista totuşi, în ciuda logicii, aşa cum coexistă foarte bine termeni slavi şi latini (nădejde – speranţă), termeni mai vechi şi mai noi (traducător – translator) etc. Iar premisele de coexistenţă există, atâta timp cât există – ca întotdeauna – categorii sociale care ţin neapărat să fie “trendy“. Cu toate acestea, simţul lingvistic al majorităţii vorbitorilor va “decanta” în timp termenii, respingând unii dintre ei, şi acceptând alţii în mod intuitiv şi firesc, datorită originii lor latine (s-a întâmplat în cazul unor cuvinte ca “a accesa“, “a procesa“, mult mai uşor intrate în limba română şi acceptate la nivel normativ fără mari probleme) sau din necesitate, ei impunându-se prin uz, fie că vor rămâne în jargon sau în limbajul de specialitate, fie că se vor extinde în limbajul comun.

Dacă aceste două cauze (tehnologia şi moda) ale adoptării neologismelor – în speţă a anglicismelor – sunt justificabile şi într-o anumită măsură justificate, mai există o cauză, asupra căreia trebuie să ne oprim cu mai mare atenţie şi discernământ, pentru că prezintă o latură negativă şi profund dăunătoare. Este vorba despre necunoştinţa de cauză. Acest aspect prezintă o gravitate care nu poate fi desconsiderată, atâta vreme cât duce la propagarea unor traduceri şi adaptări cvasi-aleatorii şi greşite ale unor termeni, cu atât mai mult cu cât această propagare se face prin medii pe care omul de rând le consideră competente: literatura de specialitate, presa scrisă şi cea audiovizuală.

În ce constă necunoştinţa de cauză? În primul rând, pur şi simplu, în necunoaşterea limbii române (manifestată în general prin sărăcia vocabularului emiţătorului de informaţie). În al doilea rând, în necunoaşterea limbii engleze (situaţie care nu este scuzabilă, pentru că, totuşi, există dicţionare la care putem apela oricând, nefiind vorba aici de complicate probleme gramaticale, ci numai de simple cuvinte ce se găsesc în dicţionar). Urmarea: se cade adeseori în capcana termenilor aşa-numiţi “prieteni falşi” (false friends), pe baza asemănării formale dintre termeni.

Aşa se ajunge, de exemplu, să se folosească “a aplica” ( < engl. to apply) cu sensul englezesc “a candida”, ” a face o cerere”, “editor” (< engl. editor) cu sensul “redactor”, “locaţie” (< engl. location) cu sensul din engleză “loc”, sau, mai grav, “ataşament“(< engl. “attachment“) cu sensul englezesc de “anexă”, ori “topică” (< engl. topic), cu sensul englezesc “subiect, temă” sau chiar “mapă” (< engl. map) cu sensul din engleză, de “hartă”!

Aceste cuvinte existau în limba română anterior împrumutării lor din engleză, fapt care a facilitat confuzia aproape generală. De fapt, sensurile lor în limba română sunt: “a aplica” = “a pune în practică”; “a suprapune două lucruri pentru a le fixa”; “editor” = “persoană specializată în editarea publicaţiilor”; “locaţie” = “închiriere, chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară”; “ataşament” = “afecţiune (puternică şi durabilă) faţă de cineva”; “map㔠= “obiect de birou în care se ţin foi volante”; “topic㔠= “ordinea cuvintelor într-o propoziţie sau a propoziţiilor într-o frază” ş.a.

În primele trei cazuri – “- a aplica”, “editor”, “locaţie” – se poate vorbi in extremis de un calc semantic, deşi poate nerecomandabil, având în vedere tendinţa naturală a limbii de a elimina omonimia, existenţa unor sintagme româneşti de sine stătătoare şi bine consolidate ce pot fi folosite confortabil (pentru engl. apply: a face o cerere, a candida; pentru engl. editor: redactor, pentru engl. location: loc), dar şi sinonimia bogată, mai mult sau mai puţin aproximativă, a limbii române (de pildă, pentru “loc“, în contextele în care se foloseşte “locaţie“: local, amplasament, localizare, amplasare, regiune, zonă, poziţie, incintă, sediu).

În ultimele trei cazuri însă – “ataşament“, “mapă“, “topică“, folosite cu forma românească (preexistentă) şi cu sensul din engleză – avem de a face cu confuzii grave de sens, ce constituie deja un abuz inacceptabil, şi care nu mai au nimic în comun cu calcurile lingvistice sau adaptările ortografice, ci sunt pur şi simplu confuzii rezultate din necunoaşterea limbii engleze, din dezinteres şi neglijenţă. O căutare în dicţionar a respectivilor termeni ar rezolva totul cât se poate de rapid şi uşor, evitându-se astfel ridicarea acestei aplicaţii de incompetenţă lingvistică la rangul de normă generală implicită ce se răspândeşte, din nefericire, pe toate canalele posibile.

Din păcate, această propagare nu poate fi oprită. O sursă aproape inepuizabilă de neologisme este domeniul IT&C. Computerul, internetul, celularul – iată trei coordonate pe care se desfăşoară viaţa omului modern şi totodată trei canale de propagare a neologismelor. Acestea constituie domenii în care limbajul se află într-un grad minim de consolidare, iar pericolul este cu atât mai mare: o greşeală rezultată din necunoaştere / neatenţie / neglijenţă / dezinteres poate ajunge să se consolideze definitiv în limbă.

Dintre aceste trei canale, Internetul este sursa cea mai bogată, pentru că termenii şi noţiunile întâlnite pe această reţea globală acoperă toate domeniile de activitate umană, deci implicit toate câmpurile semantice posibile, şi, în plus, limba engleză este predominantă (şi) în acest domeniu. Din păcate însă, adeseori adoptarea neologismelor este caracterizată de un malapropism agasant (vezi cazurile “ataşament”, “mapă”, “topică”, amintite mai sus), la care vorbitorii culţi de limbă română asistă neputincioşi.

Invazia anglicismelor este un fenomen firesc, imposibil de evitat, aşa cum a fost şi cea a grecismelor din perioada fanariotă precum şi a franţuzismelor de la sfârşitul secolului XIX. Evident, nu există o limită la care împrumuturile se opresc. Ele intră şi vor intra în limbă în ciuda eforturilor de îngrădire, în ciuda curentelor puriste, în ciuda reglementărilor academice. Şi totuşi, datoria faţă de limba română impune reglementări – la nivel academic – şi reţineri – la nivelul mass media şi la nivelul vorbitorilor, care ar trebui să controleze uzul şi să evite abuzul, dar mai ales malapropismul. Avem o datorie faţă de noi ca români, faţă de limba noastră şi faţă de urmaşi, cărora suntem datori a le transmite informaţii, idei, noţiuni, concepte, dar mai ales o limbă curat românească, nu un idiom hibrid, fără identitate, schimbat ad-hoc, odată cu moda.

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

One thought on “Uz şi abuz – despre neologisme în general şi anglicisme  în particular”

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!