Mentalităţi şi limbaj

Auzul îmi este adeseori “zgâriat” de unele forme de adresare pe care le aud pe la televizor, de lipsa de respect pe care unele modalităţi de a vorbi despre alţii / cu alţii le implică. Astfel, uneori, diverşi realizatori de emisiuni, “se trag de şireturi” cu personalităţi marcante, cu persoane în vârstă, în fine, cu persoane cu care / despre care ar trebui să vorbească mai politicos, respectând atât tradiţia poporului român, cât şi limba română, care pune la dispoziţie mijloace de exprimare a politeţii atât de bogate.

Spre deosebire de alte limbi, limba română distinge trei grade de politeţe: familiaritate (tu – pronume personal propriu-zis, cu verb la pers. II sg.), politeţe medie (dumneata –- pronume personal de politeţe, cu verb la pers. II sg.) şi politeţe maximă (dumneavoastr㠖 – pronume personal de politeţe, cu verb la pers. II pl.). Politeţea medie este o trăsătură a limbii române care permite o nuanţare a vorbirii inexistentă în alte limbi şi de care ar trebui să ne folosim atunci când simţim impetuoasa nevoie de a ne “trage de şireturi” cu persoane mai în vârstă, superioare în rang / funcţie etc.

Blondele domnişoare care găzduiesc emisiuni de divertisment pe la TV ar trebui să ţină seama de bunul-simţ popular care impune reverenţa faţă de persoane mai în vârstă / superioare dintr-un punct sau altul de vedere, înainte de a scoate perle de genul “el, Amza”, în loc de “dumnealui, domnul Amza Pelea”, sau chiar “în loc de dânsul, domnul Amza” (întrucât pronumele personal propriu-zis “dânsul” a preluat în limba vorbită – indiferent de ce zic academicienii – rolul de pronume de politeţe medie la persoana a III a singular).

Pronumele românesc de politeţe este caracterizat o bogăţie formală remarcabilă.
De pildă, acesta cunoaşte două scheme de construcţie: 1. subst. “domnia” + pron. pers. propriu-zis de pers. III Genitiv “lui”, “ei”, “lor” (“domnia lui” > “dumnealui” etc.) şi 2. subst. “domnia” + adj. posesiv “ta”, “sa”, “voastr㔠(“domnia ta” > “dumneata” etc.).
De asemenea, are forme pentru toate persoanele – – situaţie nemaiîntâlnită în alte limbi –- inclusiv pentru persoana I sg / pl (“domnia mea”); formele de pers. I există în limbă (şi-au schimbat doar valoarea: azi ele sunt folosite cu valoare ironică, în trecut nu aveau această valoare).
Mergând mai departe, observăm că forma de persoana II sg. a cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Astfel, “domnia ta” a dat “dumneata”. Forma de G-D “dumitale” a dat forma “matale”, pentru care s-a creat o nouă formă contrasă de N-Ac: “mata”. Din “matale” – – perceput ulterior ca formă de N-Ac – – s-au creat ulterior diminutivele “mătăluţă”, “mătălică”, cel din urmă evoluând spre “tălic㔠(N-Ac-D-G). Iată deci: dumneata, mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică.

Această bogăţie formală a pronumelui de politeţe, dezvoltarea lui prodigioas㠖 nuanţarea pe grade de politeţe, menţinerea în limbă a formelor vechi (“domnia sa”) în paralel cu formele noi rezultate din acestea (“dumneasa”) – constituie dovezi ale vechimii şi importanţei sale în limba română, reflectând mentalitatea şi psihologia poporului român, atitudinile şi modelele de comportament ale acestuia, consolidate într-un timp îndelungat. Modelele psiho-sociale şi comportamentale ale românilor constituie fondul bogat care susţine forma – forma pronumelui personal de politeţe, dar şi alte forme de exprimare a reverenţei (adresări cu “doamnă / domnule”, “mamă-soacră”, “domnule inginer” în loc de “domnule X” etc.)

Or, ce se întâmplă azi? Pe acest fond – profund înrădăcinat, poate la fel de vechi ca şi poporul român – se încearcă suprapunerea unei forme superficiale, o formă calchiată după modele străine, care au fost create pe alt fond.

Este vorba, fireşte, despre modelul american. Despre naţiunea americană putem spune c㠓s-a născut democrată”. Sistemul democratic american permite un “joc” social – sus-jos – caracterizat de variabilitate, mobilitate pe scara succesului (social, economic, politic), deci, raporturi sociale şi interumane instabile în toate păturile sociale, în toate categoriile socio-profesionale, raporturi care se pot schimba peste noapte (bogătaş > falit, cineva > nimeni). Aceste aspecte se reflectă, desigur, în comportament, în atitudinea faţă de ceilalţi şi implicit în limbaj.

Individualismul care caracterizează societatea americană se dezvoltă în două direcţii aparent contradictorii:
– singurătatea absolută: “fiecare pentru el”, de unde rezultă dorinţa intimă acută de apropiere umană, deci dorinţa de a elimina formalismele în relaţiile interumane: Please, call me Mary” = “te rog spune-mi Mary” (nu “doamna” Mary, “nu mă lua cu dumneavoastră”)
– exacerbarea eului, deci, în ultimă instanţă, reducerea respectului faţă de celălalt, de unde atitudini de tipul “şi eu sunt la fel de important ca celălalt, ba chiar mai important, nu importă că-mi este superior, oricum pot ajunge în locul lui oricând” (deci, hai să-l “tutuiesc”).

De aici, atitudinea mai degajată în relaţiile cu ceilalţi, de aici atenuarea reverenţei, de aici dispariţia pronumelui de politeţe “thou / thee” din limba vorbită, de aici adresarea către soacră cu numele mic, de aici suprimarea echivalentului lui “domn / doamn㔠în faţa unor substantive precum “doctor” etc.

Analiza se poate aprofunda, dar mă limitez a sublinia doar unele aspecte, relevante pentru unele atitudini reflectate în limbaj, în speţă pentru modul de adresare.

Fondul pe care s-a creat sistemul reverenţial englezesc (american) este deci profund diferit faţă de cel românesc, care s-a creat într-un sistem mai puţin mobil şi tributar Orientului, un sistem în care expectanţa reverenţei este mai mare, un sistem aflat la graniţa dintre modelul castelor orientale (vezi sistemul politic românesc, mobil doar pe orizontală, nu şi pe verticală) şi modelul democratic occidental (care acţionează la noi mai mult în domeniul cultural-artistic). Se adaugă aici sărăcia –- vrem, nu vrem, caracteristică poporului român – – care a facilitat traiul în comun (apropierea este firească, nu căutată, forţată), deci şi delimitarea exactă a celor apropiaţi (familie, prieteni, vecini) de ceilalţi, faţă de care s-a nuanţat adresarea: politeţe medie (faţă de persoane egale / inferioare în rang, vârstă, funcţie etc.), politeţe maximă (faţă de persoane superioare etc.).

Aşadar, alte relaţii interumane, alte modalităţi de exprimare a politeţii. Ceea ce se întâmplă în mass media din România – – adoptarea unor forme străine pe fondul autohton profund diferit – – este nu numai nepotrivit, ci şi de-a dreptul ridicol. Ridicol pentru unii “nimeni” care se pun pe plan de egalitate cu personalităţi marcante, cu persoane cărunte cărora le-ar putea fi nepoţi, neînţelegând – sau neacceptând – faptul că bunul-simţ al poporului român nu acceptă această egalitate. Sau pur şi simplu mergând “cu valul”, valul ce ne poartă pe toţi spre Vest….

De altfel, aceste atitudini şi forme de adresare sunt susţinute nu numai de noua modă a “tragerii de şireturi” din mass media, preluată din cultura americană, ci şi de traduceri greşite a unor filme sau cărţi.
Faptul că în limba engleză vorbită a dispărut pronumele de politeţe, nu înseamnă că reverenţa a dispărut total: limba engleză dispune de alte forme de exprimare a politeţii. Pe de o parte, există apelativele “doamnă”, “domnule”, “domnişoar㔠(Mr. / Sir, Mrs., Ms.), care implică politeţe maximă. Deci, “You, Mr. Smith” ar trebui să se traduc㠓Dumneavoastră, domnule Smith” sau chiar “Dumneata, domnule Smith”. Pe de altă parte, gradul de politeţe este inclus în verbele auxiliare “will” –- familiaritate – şi “would” –- politeţe maximă. Prin urmare: “Will you give me the book?” = “(vrei să) îmi dai cartea?”, iar “Would you give me the book?” = “(vreţi să) îmi daţi cartea?”

Evident, traduceri – din ce în ce mai frecvente – de genul “tu, domnule Smith” (pentru “you, Mr. Smith”) sau “(vrei să) îmi dai cartea?” (pentru “Would you give me the book?”) nu corespund realităţii lingvistice din engleză, iar superficialitatea abordării acestor aspecte în traducerea din engleză în român㠖 – o superficialitate care tinde spre generalizare –- accentuează tendinţa nefirească de abandonare a reverenţei în limba română.

De ce oare respectarea fondului autohton existent la noi şi a bunului-simţ popular trebuie să treacă în desuetudine? De ce trebuie să imităm papagaliceşte modele străine, mereu şi mereu?
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să nu fim şi DIFERIŢI? De ce să absorbim fără discernământ modele vestice fără nici o legătură cu identitatea psihologică şi morală autohtonă? De ce să evităm modelele proprii de exprimare / adresare şi vorbirea neaoş românească aferentă acestora? De ce ne ferim de identitatea noastră profundă?…