Nu mai este un secret că Nicolae Manolescu violează de ani buni statutul U.S.R. asemeni unui minotaur priapic ce-și înghesuie victima în fundăturile labirintului avocățesc în care sălășluiește – și i-o trage din toate pozițiile înainte s-o halească de vie.

Ciocoi de tip nou, ieșit de la răcoare la bunăstare în post-comunism, Nicolae Manolescu consideră instituția pe care o conduce – Uniunea Scriitorilor din România – drept moșia sa proprie și personală. A dobândit-o trecând prin foc și pară orice scrupule morale și intenționează să o păstreze cu cerbicie până la sfârșitul vieții, chiar dacă asta înseamnă siluirea oricărei aparențe de legalitate.

Atitudinea președintelui U.S.R. e simplă: i se cuvine. Tot. Iar acest lucru face ca în anul de grație 2015 breasla scriitorilor români să arate ca un stat feudal. Deținătorii de funcții – curteni vânând favorurile unui principe capricios, care te poate exila, dar te poate și ierta, dacă ești dispus să te faci preș și afară e noroi, deci e nevoie de tine – a se vedea exemplul lui Alex Ștefănescu. Slujbașii de toate felurile, de pe la revistele uniunii sau de prin alte părți – iobagi ce așteaptă mila Măriei Sale și care pot fi lăsați fără pâine oricând dacă ridică fruntea spre o brumă de dreptate. Membrii de rând – turmă de manevră, bună de flocoșit sau de prezentat în statistici. Bună și de pus pe blazon, pentru legitimitate. Această viziune manolesciană este completată glorios de filialele U.S.R., care în mintea Măriei Sale Nicky Întâiul au rolul unor seniorii vasale, ce datorează supunere și tribut curții regale.

În acest context de Ev Mediu, revolta unor președinți de filială, alături de alți scriitori, față de încălcarea și modificarea ilegală a statutului U.S.R. trebuie că i-a părut lui Nicolae Manolescu înaltă trădare și încălcarea dreptului divin prin care domnește în Uniunea lui. Premiul Eminescu, decernat arbitrar lui Gabriel Chifu la începutul anului precum un favor acordat unui locotenent credincios, rămâne din perspectiva întregului doar punctul în care monarhia absolutistă a lui Nicky Perenul a renunțat la orice jenă și a abandonat până și aparența legalității și a echității. Arbitrariul a devenit o evidență dincolo de orice tăgadă după momentul Chifu. Iar reacțiile ulterioare ale președintelui U.S.R. au demonstrat nu numai că acesta practică arbitrariul, dar îl și consideră justificat, ba chiar dorește să-l legitimeze. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Citiți editorialele lui Manolescu din România Literară sau luările sale de poziție din alte publicații, de exemplu Adevărul, în care se referă la problema în cauză.

Paradoxal – sau poate că nu – ceea ce a generat revolta unor scriitori de marcă și tot efortul ulterior de a reforma Uniunea Scriitorilor este fix această reacție deșănțată a lui Manolescu și a ciracilor săi. Nu neapărat problema premiului Eminescu în sine, cât reacția conducerii U.S.R. la protestul exprimat de câțiva scriitori care denunțau abuzul și impostura. A devenit clar că uniunea nu mai funcționează pe principii democratice, că legalitatea este doar un impediment ce trebuie ocolit, dialogul este imposibil și regulile jocului se reduc la una singură: bunul plac al lui Nicolae Manolescu. Situație care a dus la căutarea rădăcinilor răului: modificări arbitrare ale statutului, lipsă totală de transparență financiară, refuzul de a respecta legea căreia i se conformează toate uniunile de creație – invocându-se un decret din 1949 – și, poate cel mai important, posibilitatea ca Manolescu să fie reales la nesfârșit – prin eliminarea prevederii statutare care stabilea un număr de maximum două mandate pentru președintele U.S.R. Astfel, reforma s-a relevat ca o necesitate, alternativa fiind un sindicat de tip comunist, condus dictatorial.

În aceste condiții, cei trei conducători de filială care au avut curajul să se alăture protestatarilor – Dan Mircea Cipariu, Rita Chirian și Peter Sragher – au devenit implicit purtători de cuvânt ai mișcării de reformă, fiind singurii care aveau acces în Consiliul U.S.R. și puteau lua cuvântul acolo. În ședința din 30 martie 2015 a Consiliului atitudinea feudală de la curtea lui Nicky Necruțătorul s-a manifestat în toată spendoarea ei. Am avut de toate: de la injurii grosolane la demagogie, de la amenințări la silogisme falsificate grosier – înregistrarea audio a ședinței este relevantă. Încununarea circului a fost sancționarea cu avertisment a celor trei șefi de filială: dacă mai faceți o să fiți excluși.

Să ne înțelegem: Manolescu era și rămâne obligat să reducă la tăcere cele trei filiale rebele. Altfel exemplul ar putea fi contagios și revolta s-ar putea întinde. În logica dictatorială a actualei conduceri a U.S.R. diferența de opinie este intolerabilă, pentru simplul fapt că dinamitează tot eșafodajul unei puteri deținute până la urmă ilegitim.

Dintre cele trei filiale, cea mai periculoasă pentru Nicky Magnificul era U.S.R. Poezie – București. Aceasta din mai multe motive. Valoarea multor membri ai filialei este incontestabilă – sunt scriitori recunoscuți și premiați. Cei mai mulți rebeli sunt poeți și sunt din București – deci membri ai filialei. Filiala a avut parte sub conducerea lui Cipariu de un management corect, și are acum resursele financiare care îi pot asigura o independență consistentă față de centru. Și nu în ultimul rând, Dan Mircea Cipariu este singurul șef de filială care are răbdarea și apetența de a descurca și de a combate hățișul juridic cu care avocații uniunii încearcă să protejeze domnia manolesciană.

Cu alte cuvinte, Manolescu avea nevoie de capul lui Cipariu pe o tipsie. Ușor de spus, greu de făcut. Pentru că, ce să vezi, Cipariu a fost ales democratic în funcția de președinte al filialei, prin alegeri. Greu de mazilit în condiții legale. Dar să nu uităm că punctul forte al lui Nicky Versatilul nu este respectarea legii, ci eludarea ei.

Acestea fiind datele problemei, ce putea face Nicolae Manolescu pentru a-și lua filiala înapoi, în fieful feudal din care evadase? O întrebare la care Măria Sa a găsit un răspuns simplu: dacă nu putem să o luăm legal, hai s-o furăm. Zis și făcut.

Luni, 14 septembrie 2015, profitând de lipsa lui Cipariu din București – acesta anunțase de ceva vreme că va merge la Chișinău – Nicky Vicleanul a convocat o Ședință extraordinară a Consiliului U.S.R. Peter Sragher, care a participat, ne-a povestit ce s-a întâmplat acolo:

“Azi, în Consiliul USR s-au petrecut lucruri mirabile. Dl Horia Gârbea – am aflat de la președintele Nicolae Manolescu – a renunțat intempestiv la funcția de președinte al Filialei de Dramaturgie și de membru în Consiliul USR și și-a depus cererea de transfer la Filiala de Poezie, dar nu la Filiala București-Poezie, ci direct la președintele USR, cerînd calitatea de simplu membru în data de 7 septembrie 2015 – coincidență, chiar ziua în care eram anunțați că va avea loc un Consiliu al USR.

Dl Manolescu a propus în ședința de Consiliu de azi – cu toate că nu-i treaba Consiliului USR – să fie aprobată această cerere. Eu am întrebat dacă, în conformitate cu statutul, Filiala București a aprobat cererea dlui H. Gârbea. Nu. După ce Cipariu Dan Mircea a fost suspendat din funcție, ghici ciupercă cine a fost propus interimar în locul său?!? Proaspătul membru al Filialei București-Poezie, nu altul decît dl H. Gârbea, care era tot un zîmbet! Tot el va prelua și locul în Consiliul și Comitetul Director al USR care-i revenea lui Dan Mircea Cipariu. Am votat împotriva acestui interimat. Am fost iarăși singurul“.

Bun, ce avem mai sus? Nicky Răzbunătorul îl suspendă pe Cipariu dintr-o funcție în care acesta era ales democratic. Fără altă justificare decât aceea că Cipariu a apelat la justiție pentru a contesta validitatea articolelor adăugate pe șest de Manolescu în statut, astfel încât să poată conduce la infinit uniunea, discreționar și fără să dea socoteală de banii păpați de la buget. Pe scurt: dacă apelezi la justiție pentru a-ți apăra drepturile te dăm afară. Curat murdar, coane Nicky. Apoi, mai avem un țucălar care își dă demisia din funcția de colector de pârțuri dramatice, se transferă la Filiala U.S.R. Poezie – București total nestatutar, după care este uns șef de trib de Nicky Binefăcătorul. Totul pe loc, în aceeași zi, fără alegeri, fără consultarea membrilor filialei, fără nici un scrupul. Păi dacă asta nu-i hoție, să-mi spuneți voi ce e!

Într-un final glorios, Nicky Cuceritorul a putut declara curtenilor în extaz: “Fraților, am învins. Ne-am furat filiala înapoi!”

Dar cu ce rămânem la sfârșitul poveștii? Dincolo de încă un abuz major al președintelui U.S.R., dincolo de dezgustul provocat de complicitatea explicită a unor scriitori de la care așteptam o minima moralia, dincolo de gustul amar lăsat lașitatea celor tăcuți, care au ales complicitatea implicită, rămâne un ceas care ticăie. Și care măsoară timpul până când funia va ajunge la par.

Îmi aduc aminte de o discuție neoficială pe care am avut-o cu un prieten, funcționar DNA, mai pe la sfârșitul primăverii. I-am prezentat toate probele pe care le aveam privind abuzurile în funcție publică, folosirea posibil frauduloasă a fondurilor de stat și traficul de influență pentru care ar trebui cercetat Nicky Perisabilul. Răspunsul a fost limpede: sunt întrunite toate condițiile de suspiciune rezonabilă pentru a deschide o anchetă împotriva domnului Nicolae Manolescu și a persoanelor care îl secondează la conducerea U.S.R. Singura problemă este că nu au resursele umane pentru a se ocupa de toate fraudele ce le sunt semnalate – la câte s-au petrecut în țara asta. Îi iau mai întâi pe barosani, ăia cu multe milioane de euro delapidate. Dar vine rândul tuturor, mai devreme sau mai târziu. Și-a notat tot ce i-am zis și mi-a promis că nu uită. Oricum o să-i aduc aminte de asta peste câteva săptămâni – a rămas să ne vedem la o bere, de ziua lui.

Până atunci, mesajul meu pentru Nicky Invulnerabilul este unul simplu. Jupâne, ia-ți o șubă groasă. Winter is coming!

Notă: acest text este un pamflet şi trebuie citit ca atare.

Victor Potra, 21 septembrie 2015

(Articol publicat prima dată pe Fabrica de Literatură –  FDL.ro)