Legenda biblică a turnului Babel ne povesteşte că, demult, limba comună folosită de oameni a fost împărţită într-o mulţime de limbi diferite, ca pedeapsă pentru încercarea oamenilor de a construi un turn care să ajungă la cer.

Ştiinţa lingvisticii, la rândul ei, porneşte de la premisa unei limbi iniţiale, din care s-au desprins principalele limbi, odată cu o masivă migraţie a populaţiei indo-europene în diverse direcţii. Poate părea ciudat, dar, conform acestei teorii, o mulţime de limbi diferite din Europa, Asia de sud-vest şi India, aparent fără prea multe elemente comune, sunt înrudite la origine, făcând parte din marea familie a limbilor indo-europene: germana, italiana, greaca, armeana, etc.

Explicaţiile care s-au dat pentru această separare lingvistică sunt multe, ţinând de considerente geografice, politice, economice, etc. E adevărat, aceste explicaţii se susţin. Dar mai există una, probabil mai puternică decât celelalte, şi care ţine de latura psihologică: tendinţa omului spre individualizare. Omul generic trebuie să se afirme, prin natura lui, ca individ, apoi ca grup – respectiv ca neam, ca popor, ca naţiune. Deci, trebuie să se distingă prin anumite particularităţi, concretizate prin port, obiceiuri, şi, mai ales, prin limbă.

Totuşi, din această perspectivă, omul, ca paradoxală fiinţă socială ce se află, păstrează în mentalitate şi o altă tendinţă străveche, cu rădăcini în acele timpuri – reale sau închipuite – când toţi oamenii formau un singur popor şi aveau singură limbă: tendinţa spre universal – tendinţa spre statul universal, tendinţa spre limba universală, tendinţa către reuniunea geo-politico-spirituală originară, în care toţi indivizii să fie “cetăţeni ai lumii”.

Iată că, pe la 1887 un polonez, dr. L. L. Zamenhof, vine în întâmpinarea acestei tendinţe către universalitate, pe latura lingvistică, şi propune o limbă universală – limba esperanto, pe care o inventează. Această limbă se bazează pe cuvinte comune (sau cu rădăcini comune) principalelor limbi europene, şi este caracterizată de o maximă simplitate: toate substantivele se termină în -o, toate adjectivele se termină în -a, există o singură conjugare a verbelor, simplă şi regulată, declinări puţine şi simplificate etc.

De ce nu s-a impus această limbă ca limbă universală? În primul rând, pentru că este un limbaj artificial. Totuşi, aceasta nu este condiţia necesară şi suficientă. Pentru că şi limbajul de programare a calculatoarelor este un limbaj artificial, care s-a impus totuşi la nivel global. Însă acesta s-a impus prin necesitate: era absolut necesar pentru ca tehnologia – şi odată cu ea omenirea – să înainteze. Dacă, prin absurd, calculatoarele nu îşi dovedeau necesitatea practică universală, limbajul de programare ar fi fost un limbaj mort din faşă.

Esperanto a fost, deci, un fel de “bou pus înaintea căruţei”. În momentul inventării ei, mai toate imperiile lumii erau la apogeu, deci în aparenţă, omenirea se îndrepta către o universală “unificare”. Totuşi, cam în aceeaşi perioadă, popoarele mai mici ale lumii, aflate sub o ocupaţie sau alta, începeau să-şi dezvolte conştiinţa naţională, plantând germenii fărâmiţării imperiilor care uneau lumea în mod artificial.
Dacă atunci a fost vorba de un fel de “globalizare forţată“, în prezent asistăm la o “globalizare acceptată“, care se insinuează treptat şi de la sine, ca urmare a necesităţii de dezvoltare materială a omului, prin asimilarea tehnologiei.

Tehnologia este servită “pe tavă” în mai toate colţurile lumii – numeroase popoare aflate într-un stadiu inferior de dezvoltare sar peste etapele naturale ale dezvoltării lor, făcând uriaşe salturi şi adaptându-se firesc şi uşor la confortul oferit de tehnologia vestică.
Dar tehnologia nu vine niciodată singură. Odată cu ea se impune un stil de viaţă, care modifică gândirea, comportamentul social şi chiar… limba naturală. Îngrijorător de multe cuvinte migrează dinspre limbajul de specialitate spre jargon şi de aici spre vocabularul de bază al limbilor “afectate”. Şi, cum limba tehnologiei este prin excelenţă limba engleză, invazia acestei limbi asupra limbilor naturale este incontrolabilă, este de neoprit. La acest fenomen se adaugă invazia culturii vestice – urmare firească a superiorităţii tehnologice, economice, militare etc.

Este vorba în speţă de cultura americană – propagată prin toate mediile posibile, chiar şi în societăţi tradiţionale, care, mai lent, dar totuşi sigur, asimilează şi ele valorile apusene. Un fenomen firesc, de altfel, conform cu legea naturală a celui mai puternic. Un fenomen care se repetă periodic, de la începuturile istoriei până azi, pe alte coordonate, dar cu aceleaşi particularităţi intrinseci.

Întotdeauna a existat o limbă de circulaţie internaţională – sau mai multe – în funcţie de raportul de forţe existent pe scena lumii. Cum se prezintă fenomenul astăzi? Dacă în secolul XX “concurau” pentru această poziţie mai multe limbi – franceza, engleza, germana -, secolul XXI tinde să devină, prin excelenţă, secolul limbii engleze. Până şi arhitradiţionala Japonie a început o politică de promovare intensă a limbii engleze.

Limba engleză tinde să-şi depăşească statutul de limbă de circulaţie internaţională – adică o limbă ce are rolul să spargă barierele lingvistice între persoane / instituţii etc. de naţionalităţi diferite ce vin în contact la un moment dat -, aspirând spre o poziţie superioară: aceea de limbă universală.

Principala trăsătură ce diferenţiază popoarele lumii este limba naţională. Ce se întâmplă, însă, în momentul în care o limbă de circulaţie internaţională îşi face loc într-o limbă naţională oarecare în mod agresiv, pe toate căile posibile, într-un mod necontrolat, constant, în toate compartimentele limbii şi, pe deasupra, acest fenomen este unanim acceptat şi chiar forţat, conştient sau nu? Ce se întâmplă când viaţa personală a individului în societatea unde s-a născut este afectată direct de cunoaşterea / necunoaşterea limbii internaţionale respective? Ce se întâmplă în momentul în care acest fenomen se multiplică la scara a 100, 200, 300 de state?
Din punct de vedere lingvistic, evoluţia poate merge în două direcţii.

Pe de o parte, în timp, s-ar putea să asistăm la o anglicizare (de fapt, o americanizare) pe scară largă, asemănătoare cu romanizarea. Adică limbile naţionale vor fi corupte de limba engleză “invadatoare” în asemenea măsură încât se vor naşte noi idiomuri, limbi mixte ce se vor consolida în timp, cu propriile lor particularităţi, cum s-a întâmplat cu limbile romanice.

Pe de altă parte, limba engleză ca atare ar putea deveni limba-mamă a omenirii, limba universală a tuturor naţiunilor, ce o vor impune ca limbă oficială alături de limba naţională. Oricum, engleza tinde să devină (dacă nu a devenit deja) a doua limbă în multe din ţările lumii. Îşi aşteaptă numai oficializarea ca atare. Şi poate că acest fenomen, corelat cu dependenţa de tehnologia vestică şi cu puterea pe care America (recte SUA) o exercită pe toate planurile, va duce în timp la dispariţia limbilor naţionale, odată cu dispariţia naţiunilor, într-o globalizare acaparatoare…

Lăsând la o parte scenariile sumbre, cert este că premisele actuale duc inevitabil către primordialitatea limbii engleze. Că acest fenomen se va manifesta într-o direcţie sau alta, rămâne de văzut. Deşi dubla tendinţă a omului – aceea către individualizare şi universalizare totodată – ar putea acţiona ca factor de echilibru, bazele invaziei limbii engleze sunt puse deja, sunt ample şi solide, au rădăcini adânci şi greu – dacă nu imposibil – de înlăturat.

_______________________________________________

(Articol publicat prima dată pe agonia.ro)