Undoubtedly, great people – like Corneliu Coposu and other anticommunist fighters – belong to History. Any approach on their life and work – such as former PNŢCD Secretary General Liviu Petrina’s recent book – is meant to shed more light onto their principles and ideas, to set an example for future generations. This is why trademarking their names (as it happened last year with Corneliu Coposu’s name, “appropriated” by the homonymous foundation) may be, after all, a huge mistake.

 I. CONTEXT

 Fără îndoială, Corneliu Coposu aparţine Istoriei. Dincolo de asta, cred cu toată puterea că Seniorul aparţine fiecăruia dintre noi în parte. Eu îl simt permanent parte din mine şi din viaţa mea, aşa cum simt că fac parte din mine şi din viaţa mea străbunii şi părinţii mei, dar şi multe personalităţi ale culturii şi istoriei care mi-au marcat viaţa şi au participat, într-un fel sau altul, la formarea mea ca om.

De aceea, anul trecut, când Fundaţia Corneliu Coposu a înregistrat marca comercială Corneliu Coposu la OSIM – pentru activităţi culturale, educative şi de instruire – am perceput acest lucru ca pe o lovitură, nu doar la adresa mea, ci şi a celorlalţi (mulţi) care simt ca mine, dar mai ales la adresa adevărului, a istoriei şi a înseşi principiilor Seniorului (printre care, desigur, se numără libertatea de expresie, libertatea cuvântului,  a opiniei), pentru care Corneliu Coposu a trăit, a luptat, a suferit prin temniţele comuniste.

Dacă această marcă comercială ar fi fost înregistrată pentru oareşice produse comerciale (tricouri, căni sau brelocuri cu imaginea lui Coposu), poate n-aş fi avut nimic împotrivă, cred că ar fi fost o cale cinstită de strângere de fonduri pentru Fundaţie. Dar ea se referă explicit la acte de cultură, instruire şi educaţie – incluse fiind aici cărţi, simpozioane, conferinţe dedicate Seniorului – care, începând cu 29 decembrie 2015, nu vor mai putea fi înfăptuite decât cu acordul Fundaţiei Corneliu Coposu.

Reprezentanţii Fundaţiei au explicat (neoficial) acest gest prin faptul că se doreşte împiedicarea unor impostori oarecare  să folosească numele Seniorului (între noi fie vorba, eu am convingerea că strălucirea numelui acestuia are de la sine darul de a-i arunca pe aceşti impostori în tenebrele istoriei, acolo unde le este locul – dar asta e altă poveste).Dată fiind situaţia internă din partidul lui Coposu – PNŢCD, marcat de îndelungi lupte intestine – demersul fundaţiei apare justificabil şi oarecum lăudabil. Dar, cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune, marca comercială Corneliu Coposu va fi pe viitor un adevărat instrument de cenzură: numele lui Coposu nu va mai putea fi folosit în acte cultural-educative decât cu aprobarea prealabilă a Fundaţiei. Aceasta va fi singura instanţă care va decide asupra adevărurilor legate de Coposu, asupra concepţiilor promovate în conferinţele dedicate Seniorului.

Eu, personal, nu cred că Seniorul ar fi fost vreodată de acord cu acest demers al fundaţiei ce îi poartă numele şi e menită, teoretic, să-i promoveze doctrina, principiile, ideile.

“Diferențele de opinii trebuie confruntate deschis, civilizat, în respect reciproc, pornindu-se de la principiul că adevărul absolut nu este monopolul nimănui.
Tentativele de exercitare a presiunilor de orice fel pentru impunerea unor concepții sunt condamnabile. Ideologizarea politică este contraindicată“. – Corneliu Coposu

Cu tot respectul pentru respectabilii membri ai Fundaţiei Corneliu Coposu, consider că marca comercială Corneliu Coposu este o monumentală gafă ce ar trebui reparată degrabă: dacă punem în oglindă cuvintele de mai sus ale Seniorului cu comunicatul Fundaţiei referitor la marca Coposu, vom observa că reflectarea principiilor Seniorului este cam strâmbă în această oglindă…

II. DESPRE CARTE

 În acest context – să-mi fie iertat dacă l-am detaliat probabil prea mult, sper să aveţi totuşi răbdarea de a parcurge acest articol până la capăt – a apărut la începutul acestui an o carte: “Martor şi participant la unele dintre lucrările politice ale lui Corneliu Coposu” de Liviu Petrina, menită din start controverselor, atât prin faptul că autorul nu a solicitat acordul Fundaţiei, cât şi prin faptul că Liviu Petrina a fost, de-a lungul timpului, subiectul a numeroase controverse (motiv pentru care, probabil, nu ar fi obţinut cuvenitul acord de la Fundaţie):

1. Liviu Petrina – ofiţer de Securitate?

Liviu Petrina – primul secretar general al PNŢ după Revoluţie – a fost acuzat public de doi jurnalişti de la Caţavencu că ar fi fost ofiţer de Securitate înainte de ’89.

La momentul acuzaţiilor, CNSAS nu exista. Între timp s-a înfiinţat. Ulterior  Liviu Petrina şi-a reabilitat numele, nu doar prin intermediul adeverinţelor de la CNSAS, ci şi printr-un proces câştigat la CEDO, împotriva statului român.

Cartea – ce se doreşte un preambul la un ulterior volum de memorii de proporţii mai mari – detaliază chestiunea, expunând într-o anexă de 13 pagini Hotărârea CEDO în cauza Petrina versus România (hotărârea a intrat ulterior în manualele de drepturile omului ale Consiliului Europei).

2. Liviu Petrina, co-fondator al PNŢCD?

 Calitatea de co-fondator al PNŢCD a lui Liviu Petrina este o problemă spinoasă. Ştiu că mulţi ţărănişti au sărit deja indignaţi, citind subtitlul de mai sus. Îi îndemn la calm şi îi rog să apeleze la dexonline.ro:

COFONDATÓR, -OÁRE s. m. f. fondator împreună cu altcineva.

Dacă doar definiţia aceasta singură nu e suficient de lămuritoare, îi îndemn să aibă puţintică răbdare şi să judece faptele, aşa cum s-au petrecut ele. Pentru că istoria şi adevărul sunt altceva decât legenda şi prejudecata (oricât de bine intenţionate ar fi acestea).

Mai toate cărţile ce abordează istoria PNŢCD (singura excepţie de care am cunoştinţă este cartea lui Ion Varlam, “Pseudoromânia – Conspirarea deconspirării“), precum şi mulţi dintre fruntaşii acestui partid trec cu vederea un episod desfăşurat în ultimele zile ale lui ’89: fuziunea, la 26 decembrie 1989, dintre Partidul Creştin Naţional Ţărănesc (PCNŢ) – înfiinţat la 22 Decembrie 1989 de Liviu Petrina, Ioan Alexandru şi Iftene Pop – şi Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), revigorat în focul Revoluţiei şi reprezentat în acele zile de Corneliu Coposu, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Nicolae Ionescu-Galbeni etc. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD) a fost rezultatul acestei fuziuni. Şi, oricum ai întoarce cuvintele, definiţiile şi faptele peste cap ca să dea “rezultatul scontat”, reprezentanţii a două partide ce fuzionează într-unul singur sunt cofondatori ai acestui din urmă partid.

Faptul a fost consemnat în documentele PNŢCD. Dreptatea, ziarul partidului, reproduce la 28 septembrie 1991 Raportul Politic al Congresului PNŢCD din 1991, prezentat de Ion Diaconescu, în care este menţionată explicit această fuziune – contestată sau trecută cu vederea până azi de mulţi ţărănişti, fie din neştiinţă, fie din rea-voinţă sau cine ştie ce orgolii.

Însă faptele rămân. Există documente, există încă martori ai acelor zile şi e nedrept ca istoria şi adevărul să fie lipsite de acele evenimente, doar pentru faptul că PCNŢ era reprezentat de Liviu Petrina, Iftene Pop şi Liviu Suianu, “tinerii securişti” (cum îi numeşte jurnalistul Liviu Valenas în cartea lui Ion Varlam), evident nu foarte populari în unele cercuri.

În cartea lui Liviu Petrina veţi afla în detaliu cum s-au petrecut lucrurile. Numeroasele şi amplele note de subsol furnizează detalii şi referinţe lămuritoare – chiar dacă unele dintre ele cuprind opinii nu chiar favorabile autorului.

Un alt aspect spinos pe care Liviu Petrina îl abordează în detaliu în acest mic volum memorialistic este

3. Acordul de Reconciliere Naţională cu PSD, iniţiat de Liviu Petrina

Partea a doua a cărţii este dedicată în întregime ideii de Reconciliere Naţională şi Acordului PNŢCD-PSD pe această temă (care a generat vii dispute, precum şi demisia din Biroul Naţional de Conducere al PNŢCD a două personalităţi marcante ale partidului: Alexandru Herlea şi Ion Caramitru).

Sunt prezentate premisele acestui acord (semnat la 1 Decembrie 2009), urmările sale, poziţii pro şi contra acordului, replici ale lui Liviu Petrina la obiecţiile împotriva semnării lui.

De altfel, pentru că acesta este unul dintre cele mai controversate acorduri încheiate de PNŢCD şi o eternă temă de dispute în cadrul acestui partid, vă redau mai jos cuprinsul Părţii a II a a cărţii:

A. Statutul PNŢCD despre Reconcilierea Naţională p. 104

B. Textul Acordului dintre PNŢCD şi PSD pentru RECONCILIEREA NAŢIONALĂ, Timişoara, 1 Decembrie 2009 p. 104

C. Declaraţiile Seniorului Corneliu COPOSU despre nevoia de RECONCILIERE NAŢIONALĂ p. 105

D. Studiul lui Liviu Petrina privind câteva Principii ale Reconcilierii Naţionale p. 107

E.  Urmări ale Acordului p. 112

E.1. Rezoluţia Comitetului Naţional de Conducere (CNC) al PNŢCD privind Acordul      p. 112

E.2. Preşedintele PNŢCD la Congresul PSD     p.113

E.3. Surorile Coposu despre Reconcilierea Naţională             p. 113

E.4. Răspuns la Scrisoarea lui Cicerone Ioniţoiu          p. 114

E.5. Răspuns la consideraţiile Domnului Bogdan Grabowski            p. 119

E.6. Declaraţia PNŢCD – răspuns la cererea PSD de iertare pentru victimele comunismului     p. 122

F. Viitorul Reconcilierii  p. 122

(În paranteză fie spus, este evident că, fiind eu însămi veche ţărănistă, nu se putea să nu am o părere despre unele chestiuni legate de acest acord – despre Declaraţia de la punctul E.6. am scris imediat după oficializarea ei, în octombrie 2015, pe blogul Ţărănista: Raporturile PNŢCD-PSD: între jocurile mărunte ale lui Pavelescu şi amneziile lui Dragnea. Praf în ochi, vorbe goale, ipocrizie )

III. NOTA REDACTORULUI

Imediat după lansarea acestei cărţi, în calitate de redactoare a ei, başca şi ţărănistă care, nu-i aşa, trebuie să se alinieze liniei generale trasate de ţărăniştii autentici – mi-am primit “cuvenitele” săpuneli, verbal sau online, de la contestatarii lui Liviu Petrina (şi, implicit, ai unor acţiuni ale acestuia – cu care, evident,  nici eu n-am fost totdeauna de acord; asta nu m-a împiedicat, totuşi, să purced la aflarea adevărului, spre înţelegerea deplină a faptelor, fără prejudecăţi – ceea ce m-a adus în final la colaborarea cu autorul acestei cărţi ce îl evocă pe Senior).

Foarte trist – dar şi foarte semnificativ şi relevant, într-un fel, pentru vremurile şi societatea în care trăim – mi se pare faptul că cei care au atacat din start această carte (şi pe cei ce au lucrat la ea) nici măcar nu au citit-o.

“E o carte plină de minciuni” – s-a inflamat o respectabilă doamnă pe Facebook.

“Aţi citit cartea, doamnă?” – întreb eu. “Nu, dar am auzit că autorul e un securist şi mi-au zis mie nişte persoane absolut respectabile, care i-au cunoscut pe autor şi pe Coposu, că nu se respectă adevărul în carte”. (Evident, aceasta este o reconstituire pe scurt a conversaţiei, nu o reproducere mot-à-mot).

Ei bine, respectivele respectabile persoane nu citiseră cartea la momentul respectiv (şi mă îndoiesc că au făcut-o până acum), dintr-o prejudecată pe care eu o consider de-a dreptul periculoasă. O prejudecată ce le va împiedica, probabil, să citească această carte şi pe viitor, pentru că reticenţa lor faţă de autor este, se pare, mai mare decât dorinţa de a afla adevărul şi cum stau, de fapt, lucrurile cu cartea asta, mai mare decât curiozitatea de a descoperi cum arată în realitate scrierea despre care îşi dau  a priori cu părerea.

Probabil că nu doar din rigurozitate, ci şi din conştiinţa faptului că această carte va fi pusă de la început sub semnul îndoielii, Liviu Petrina s-a străduit să dea la iveală o lucrare onestă şi foarte documentată.

Relatările sunt susţinute de numeroase surse şi referinţe externe (martori, cărţi, presă, documente), verificate adesea la sânge: arhive răscolite, telefoane peste telefoane, documentări îndelungi pe Internet, până târziu în noapte: am verificat, împreună cu autorul, nume, date, fapte, declaraţii, le-am confruntat, le-am confirmat pe toate căile ce ne-au stat la îndemână. De fapt, pot spune cu mâna pe inimă că această parte de documentare şi cercetare a fost cel mai cronofag proces legat de elaborarea cărţii. (Mărturisesc că, deşi pe alocuri m-a istovit această muncă, bucuroasă aş participa şi la volumul următor, ce se anunţă mai voluminos, mai detaliat.)

La toate acestea se adaugă faptul că fostul secretar general al PNŢCD nu s-a sfiit nicidecum să expună puncte de vedere care i-au fost potrivnice – un lucru demn nu doar de a fi luat în considerare, ci şi de a beneficia de consideraţie.

Astfel, deşi intenţionată ca o carte de memorii (în care, la urma urmei, autorul ar fi putut să povestească faptele aşa cum şi le aduce aminte, fără vreo obligaţie faţă de adevărul istoric), această lucrare depăşeşte graniţele memorialisticii, constituindu-se, în mare măsură, într-o carte-document, cu o doză de obiectivitate semnificativ mai mare decât într-o carte “clasică” de amintiri, nelipsindu-i, desigur, nici o oarecare “concentraţie” de subiectivitate specifică unei astfel de cărţi.

Îi invit, aşadar, pe toţi contestatarii acestei cărţi să o citească întâi, apoi să-şi formeze o opinie şi, eventual, să comenteze pe marginea ei şi închei cu un fragment care sper să-i incite (nu doar pe ei, desigur) la lectură – un fragment legat de contestata (şi îndelung omisa din istorii) fuziune a partidului lui Liviu Petrina cu partidul lui Corneliu Coposu.

[pullquote]

Comunicatul de UNIRE PNŢ-PCNŢ

“În şedinţa comună extraordinară ce a avut loc la 26 decembrie 1989 în Bucureşti, constatându-se identitatea de doctrină şi program dintre Partidul Creştin Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Ţărănesc, forurile de conducere au hotărât ca denumirea partidului nostru să fie PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC – creştin democrat. Organele de presă ale Partidului sunt Dreptatea şi Renaşterea. Sediul Partidului este în Bucureşti, Şos. Kiseleff nr. 47, Sector 1, telefon etc.”

Apărut în nr. 2 din Renaşterea, acest comunicat a fost republicat în primul număr din Dreptatea, Anul XXII (Seria a IV a, nr. 1), din 5 februarie 1990, p. 2; adresa a fost înlocuită cu cea a noului sediu, unde se mutase PNŢCD, începând cu 3 ianuarie 1990: Bulevardul Republicii 34, astăzi Carol I nr. 24.

Aşadar, Sediul iniţial al PNŢCD (26 Decembrie 1989-3 Ianuarie 1990) a fost la Casa Titulescu, unde se organizase PCNŢ. La 3 ianuarie 1990, PNŢCD s-a instalat în actualul Sediu Central din Piaţa Rosetti. Din cele două saloane de la stradă, Seniorul şi-a ales biroul mai mic, cel mare oferindu-l Secretarului General…

Este interesant de adus din Jurnalul  lui Ion Raţiu reacţia la această Unire. Dânsul notează Duminică, 31 Decembrie 1989: “… Costel Constantinescu-Klaps mă caută de urgenţă. Reuşesc să obţin numărul imediat, dar n-am răspuns [de la el]. Vorbesc cu [Ionel] Jovin însă. Coposu face nişte greşeli foarte grave. Ne-a făcut o încurcătură din care nu ştim cum să scăpăm. A făcut o fuziune cu un oarecare Alexandrescu [Ioan Alexandru] – “Pocăiţii”, mă informează. I-am spus că va veni Liţi Faina să facă ordine… Când îl găsesc, Constantinescu-Klaps îmi explică situaţia. Coposu e cel care a făcut fuziunea cu baptiştii şi-i spune Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat“. Sau: Sâmbătă, 6 Ianuarie 1990: “… Sora lui Coposu mi-a vorbit… că tinerii se îmbulzesc să se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Liţi [Faina] are aceeaşi reacţie ca şi mine. Noi nu putem să acceptăm denumirea de Creştin. Îmi spune chiar că Jovin şi alţii au înfiinţat un alt Partid Naţional Ţărănesc Maniu. Noi să-i spunem simplu PNŢ. Fără nici o codiţă, am zis. Liţi nu are încredere în Coposu. Face jocul comuniştilor. Al lui Brucan, care vorbeşte de pluralitate, dar numai în cadrul FSN. Ne vom opune…” Sau: “… Oamenii cei noi, care sunt foşti comunişti, să rămână în Partid, de acord, dar numele să revină la forma originală. Adică, simplu, PNŢ. Să cadă “Creştin şi Democrat“.

[/pullquote]

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

(Extras din cartea Martor şi judecător la unele dintre lucrările politice ale lui Corneliu Coposu, de Liviu Petrina, Editura Maritain, Bucureşti, 2016, pp. 35-36)