[pullquote]Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta de a-i sili să-şi uite limba?[/pullquote]
Pe Eugen Barbu l-am descoperit târziu, după ce am terminat liceul. Romanul Groapa avea pe vremea mea un regim de semi-interdicţie, nu era inclus în programă, iar lectura obligatorie Şoseaua Nordului nu mi-a trecut prin faţa ochilor decât sub formă de extrase, prin şcoala generală. Nu m-au atras extrasele alea cât să citesc toată cartea. Mă atrăgea, în schimb, Groapa, de care tot auzeam, dar pe care nu o găseam în librării. Când am găsit-o, târziu, la buchiniştii de la Universitate, am citit-o pe nerăsuflate. Am descoperit un Barbu frust şi un alt fel de realism românesc.
Cu Princepele, în schimb, am descoperit o faţă a lui Barbu pe care nu aş fi bănuit-o în veci. Din cauza acuzaţiilor de plagiat de care auzisem, mi-am amânat lectura acestui roman până târziu în viaţă. Până când cineva mi-a recomandat-o cu atâta căldură, a pledat cu atâta convingere în favoarea cărţii, încât m-a convins că merită să o citesc. Mai apoi, m-am convins singură, citind cartea.
De ce merită citită? Continue reading “Princepele” lui Eugen Barbu – un experiment de excepţie în literatura română
