Obţinut autorizaţie. O declar nulă 5/5 (1)
5/51

Poor regulations and laws lead to the ever-increasing problem of the quality of translations in Romania. In deed, it is easy to get certified, but this easiness inherently results in the poor education and training of translators – some of whom represent the Romanian state in trials and other various legal matters. This is a serious situation that should be taken into account by Romanian authorities. 

Aş vrea să spun că încă mă miră şi mă şochează ce se întâmplă în România în domeniul traducerilor. Dar, având în vedere putreziciunea sistemului în întregul său, ar fi de mirare să mă mai mire ceva….

Am intrat “în forţă” pe piaţa traducerilor în 2000, după o cochetărie de vreo zece ani cu acest domeniu, timp în care am tot tradus diverse materiale pentru prieteni sau doar pentru mine, să-mi “fac mâna”, să-mi aplic cunoştinţele de limbă engleză acumulate de când eram eu mică-mică şi m-am apucat să învăţ singură această limbă.

Privind acum în urmă, constat că am avut un noroc chior: la toate cele trei firme cu care am avut colaborare permanentă din 2000 încoace, am “intrat” simplu: am dat un test, l-am luat, am început colaborarea. Nu m-a întrebat nimeni de diplome şi de autorizaţii. Norocul meu, că nu aveam nici o hârţoagă la mână. Mă rog, la o adică mă puteam lăuda cu 10 pe linie în toată perioada de şcolarizare, plus un examen de Bac la engleză, luat cu 9, cu intrarea cu bursă de merit la o facultate unde susţinusem un examen la aceeaşi limbă şi o diplomă de perfecţionare de la Dalles, tot pe engleză, pentru orice eventualitate.

Dar pe oamenii aceia cu care am colaborat nu i-a interesat nimic din toate astea. S-au sinchisit exclusiv de capacităţile mele. Spre norocul meu, cum am spus. Că dacă era pe bază de patalama, cum se întâmplă azi, capacităţile mele ar fi valorat fix zero barat.

Desigur, în răstimpul acesta au tot crescut exigenţele pe piaţa traducerilor. Dar, evident (evident pentru că e vorba de sistemul românesc), nu în direcţia calităţii, ci în cea a cumulului de hârţoage. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Piaţa de patalamale a crescut enorm, proporţional cu cerinţele angajatorilor, care au crescut, la rândul lor, proporţional cu numărul celor în căutarea unui loc de muncă. Aşadar, se fac bani mulţi din diplome pentru care aspiranţii la calificări ar face / plăti orice / oricât. Coincidenţă sau nu, în paralel cu creşterea cantitativă a hârţoagelor s-a produs o scădere calitativă a capacităţilor atestate de acestea. Dar acesta e alt subiect interesant, care merită abordat separat.

De voie-de nevoie, într-un final m-am adaptat şi eu, cât de cât, la sistem: am o diplomă de licenţă în Litere, nişte acte care mă atestă ca PFA prestatoare de servicii de traduceri (neautorizate), plus, fireşte, o autorizaţie de traducător, cum îi stă bine traducătorului. Că actualmente nimeni nu te mai consideră traducător dacă n-ai autorizaţia la mână. Şi cam toată lumea te angajează ca traducător doar în baza acesteia.

Ei bine, despre această autorizaţie vreau să vorbesc aici, după această lungă introducere. La ea se referă titlul acestui articol. Este o autorizaţie asupra eliberării căreia cei în măsură ar trebui să revină cu reglementări stricte, cu adevărat relevante pentru competenţele celui care îşi pune ştampila pe actele dumneavoastră pe care le legalizaţi la notar. Motivele sunt mai multe, destul de simple şi uimitor de ignorate de Ministerul Justiţiei:

  1. Această autorizaţie am obţinut-o uluitor de simplu (mă rog, uluitor ar fi într-un sistem normal, cum am spus): am adresat o simplă cerere către Ministrul Justiţiei, la care am ataşat o serie de documente, printre care o copie a diplomei de licenţă, din care diplomă reieşea că la absolvirea facultăţii am dat un examen la limba şi literatura engleză. Credeţi-mă pe cuvânt, dragi cititori (şi dacă nu mă credeţi puteţi verifica uşor), că în toţi anii de facultate am studiat multă-multă literatură engleză,  multă-multă gramatică engleză – dar nu d-aia clasică, ci d-aia de-a lu’ Chomsky & Co – şi nici o boabă, dar absolut nici o boabă de engleză juridică. Engleză care, teoretic, e absolut necesară pentru traducătorii de care are nevoie sistemul juridic şi pe care îi autorizează Ministerul Justiţiei pe bandă rulantă, fără a avea habar de câte boabe de engleză ştiu “adresatorii de cereri”, ulterior “obţinători de autorizaţie”. Şi care engleză juridică prea puţină legătură are ea cu gramaticile alternative şi cu literatura engleză, la care am dat eu examen de licenţă, pe care l-am luat cu 10. Nota asta, aşa de mare cum e ea, este absolut irelevantă în privinţa capacităţilor şi competenţelor mele de traducător în domeniul juridic. Şi ale tuturor celorlalţi ca mine, desigur. În acest sens, aşadar, autorizaţia de traducător este de fapt nulă. Căci de drept e perfect valabilă, doar are ştampila Ministerului Justiţiei pe ea!
  1. Această autorizaţie mi-a agăţat de gât automat, indiferent de studii şi de pregătire, calitatea de traducător-interpret. Or, să-mi fie cu iertare, dar asta e o palmă cruntă pe obrazul licenţiaţilor în  Filologie specializaţi în interpretariat, care au studiat ani buni strict în acest domeniu, nu tocmai uşor. Ba dimpotrivă: traducerea simultană, de pildă, este una dintre cele mai dificile ramuri ale traductologiei. Ca atare, fireşte că l-am refuzat pe nenea poliţistu’ care m-a sunat într-o zi pentru a-mi solicita să mă prezint la el la circă, pentru că avea nevoie de un interpret, urgent. Am încercat să îi explic că nu e specializarea mea asta, că Ministerul Justiţiei a pus aşa, de la el, chestia asta pe hârtia aia de-i zice autorizaţie, fără să mă întrebe nimeni şi pe mine dacă vreau sau dacă pot. N-a înţeles prea bine nenea poliţistul, aşa că nu ştiu ce altă scuză i-am îndrugat – deşi statul mă obligă să accept orice solicitare, că cică nu ştiu ce-mi face dacă refuz. Adică toţi traducătorii autorizaţi ar trebui să stea lângă telefon, aşteptând cuminţi de la stat comenzi la care să răspundă prompt, sau, mă rog, să refuze cu temeinic motiv – pe caz de boală adeverită cu vreo adeverinţă, ceva, nu-i aşa?
  1. Modul de acordare a acestei autorizaţii este profund discriminator. Dacă eu am obţinut-o aşa, doar că făcui Facultatea de Litere, unde, printre altele, am studiat literatura engleză şi gramatici alternative sau mai ştiu eu ce minuni folositoare lingvistului, nu traducătorului, şi fără a mi se lua în considerare vreo notă sau vreo medie la engleză, alţii au dat examene grele, specializate în engleza juridică, luate cu cel puţin media 7 şi plătite cu bani grei (vreo 2000 de lei), pentru a obţine un atestat de traducător de la stat, pe baza căruia şi-au obţinut autorizaţia  (asta dacă au reuşit măcar să se înscrie la examen; eu nu am reuşit, când am încercat, că era o coadă de la etajul 1 până în stradă, la care, evident, nu am stat – consider că mi-am făcut porţia de stat la coadă pe vremea lu’ Ceaşcă; în plus, dacă nu mă înşală memoria, numărul de înscrieri era limitat). Ar fi interesant de vorbit aici despre şpăgile din sistem doar pentru a ajunge să depui dosarul, nu să iei examenul. Dar, mă rog, cum nici dătătorii, nici primitorii de şpagă nu cred că ar fi dispuşi să vorbească, nu pot obţine date concrete, am la dispoziţie doar zvonuri ce mi-au trecut demult pe la urechi, când am vrut să-mi iau atestatul menţionat,  deci nu am cum să intru în detalii. Aşa că nu intru şi trec la următorul punct:

4. Această autorizaţie se acordă strict pe domeniul juridic, şi strict pentru traducătorii folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti – aşa cum zice chiar la titlul Legii privind autorizarea şi plata traducătorilor şi interpreţilor. Un lucru pe care nimeni nu pare să-l înţeleagă, nici măcar “birourile de traduceri” (am folosit aici ghilimelele pentru cunoscători 😉 ).

Aşadar, această autorizaţie atestă (mă rog, cât poate ea să ateste, în condiţiile arătate) strict competenţe de traducere în domeniul juridic, pentru situaţiile / instituţiile enumerate în legea menţionată. Însă în realitate ea atestă pur şi simplu dreptul (obţinut foarte uşor, în majoritatea cazurilor) de a pune ştampilă pe anumite documente pentru anumite instituţii. Atât şi nimic mai mult (excepţia fiind, desigur, cazul celor care sunt testaţi în engleza juridică). Nu am nevoie de ea pentru a traduce literatură, manuale, cărţi tehnice, studii medicale, sociologice sau politice etc. Nu  am nevoie de ea nici chiar pentru domeniul juridic, atâta vreme cât materialele traduse nu sunt destinate strict scopurilor / instituţiilor menţionate în lege. Prin urmare,  mi se pare un moft şi o prostie ca, atunci când vrei să lucrezi ca traducător în orice domeniu, chiar şi  în cel juridic – cu excepţiile date – să ţi se ceară această autorizaţie  doar aşa, de dragul de a o arunca într-un vraf de hârtii care, oricum ar fi ele şi de oricine ar fi eliberate, în majoritatea cazurilor sunt fără relevanţă pentru capacităţile tale de traducător.

5. Această autorizaţie nu îmi garantează nici perceperea unui tarif mai mare pe pagină, nici linişte şi / sau o viaţă mai bună, ci poate dimpotrivă: asigurându-mi o colaborare permanentă cu o firmă de traduceri (care, în baza autorizaţiei, mă va prefera pe mine în detrimentul unui traducător fără autorizaţie), îmi va crea condiţiile pentru a accepta un tarif mai mic, că şi “gura firmei” trebuie să mănânce (uneori chiar mai mult decât mine), în schimbul unor comenzi într-un număr relativ constant. În plus, atât de mult mă strâng de gât statul, biroul de traduceri, notarul, legile, regulamentele şi reglementările, etern schimbătoare, încât, decât să mă sufoc, prefer să traduc “mai răruţ şi mai drăguţ” chestii care nu trebuie neapărat autorizate.

Şi, pentru că veni vorba că obţin mai uşor o colaborare cu patalamaua la mână, nu înţeleg aroganţa unor “autorizaţi” traducători de certificate, contracte şi declaraţii vizavi de “neautorizaţii” care traduc beletristică, teze de doctorat sau studii clinice (comparaţia poate părea forţată, dar atât situaţia, cât şi ridicolul ei sunt reale şi au la bază  întâmplări adevărate 😉 ). Traducerile “neautorizate” presupun o muncă la fel de grea ca şi pompoasele traduceri autorizate. Uneori – de fapt adeseori – chiar mult mai grea.

Evident că n-am să închei fără să-mi dau cu o părere finală:

Uşurinţa cu care se acordă marea majoritate a autorizaţiilor de traducător are, desigur, consecinţe atât în planul calităţii traducerilor, cât şi în cel al eternelor probleme legate de tarifele pentru traduceri.

Cele câteva puncte de mai sus evidenţiază doar unele dintre hibele sistemului, care s-ar putea remedia uşor, doar să vrea cei care pot.  Adică: să organizeze o testare prealabilă serioasă pentru toţi “aspiranţii” la autorizaţii, testare eventual precedată de oarecare studii (cursuri) de specialitate. O bună măsură ar fi şi reautorizarea periodică, în aceleaşi condiţii stricte ca şi autorizarea iniţială.

Probabil că din aceste măsuri va avea de câştigat toată lumea: traducătorul autorizat va fi cu adevărat apreciat, inflaţia de traducători va scădea şi tarifele vor creşte, dar vor fi însoţite şi de o creştere calitativă a traducerilor. Cel puţin teoretic. Căci practic… trăim în România şi ……… rog cititorii să completeze spaţiul punctat.

_______________________________________

(Articol apărut prima dată pe AntiTot)

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

One thought on “Obţinut autorizaţie. O declar nulă”

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!