– Unde ai fost, nenorocitule?
– La un concurs.
– Ce concurs?
– Cine bea mai mult. Am câştigat şi-o diplomă: Manga cum laude!
N-ar fi de mirare ca bancul de mai sus să-și aibă originea prin părțile Moldovei, poate chiar în județul Vaslui, celebrul ”județ al bețivilor”, care ”strălucește” pe la știri exclusiv prin isprăvile împătimiților de alcool. Nici o vorbă, nicicând, pe la televizor despre alte întâmplări și evenimente din acest județ oropsit și sărac. De pildă, despre inițiativa ”Comoara din cămara bunicii”, desfășurată vreo trei ani la rând chiar înainte de pandemie, despre Simpozionul Național ”Femei celebre ale României”, unic în țară și aflat anul acesta la a patra ediție, organizat de Muzeul Județean ”Ștefan cel Mare” din Vaslui, ori despre alte evenimente găzduite de acest muzeu, precum Simpozionul științific „Dimitrie Cantemir – omul și opera sa”. Iar acestea sunt doar câteva exemple de activități culturale din cele multe desfășurate în județul Vaslui în ultimii ani.
Județul Vaslui nu e, așadar, doar ”fieful” celor mai mari băutori din România, ci și un loc îmbibat de cultură – chiar dacă puțin spre deloc mediatizată – și o zonă ce a dat României și lumii valori incontestabile, în toate domeniile. ”Județul bețivilor” a dat-o lumii pe Andreea Răducanu, celebra gimnastă cu care ne mândrim și ne vom mândri multă vreme de acum înainte, pe Alexandra Nechita, alias ”Micuța Picasso”, dar și pe marele pictor Nicolae Tonitza, pe Corneliu Porumboiu, faimosul regizor ”răsfățat” al Festivalului de la Cannes, dar și pe Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Unirii de la 1859, pe Mihail Kogălniceanu, uriașa personalitate a politicii și culturii românești, dar și pe nedrept-căzutul-în-uitare spătar Nicolae Milescu, primul traducător al Vechiului Testament, contemporanul lui Dimitrie Cantemir și, cumva, eclipsat de acesta.
Poate că ”eclipsat” nu e chiar cuvântul cel mai potrivit, totuși, pentru că nici Dimitrie Cantemir nu prea strălucește pe firmamentul culturii noastre decât pe la ocazionale conferințe (super-)specializate ale academicienilor profesori-doctori docenți ori pe la simpozioane ”educative” de la care adolescenții pleacă plictisiți, fără a fi aflat ceva nou sau interesant, dincolo de clișeele pe care le-au învățat pe dinafară la clasă.
Și totuși, Cantemir nu a fost doar un intelectual desăvârșit, cel mai învățat principe din ultimul mileniu, precursor al multor discipline pe tărâm românesc și izvoditor al unei greu de descifrat, ”ieroglifice” istorii, ci și militar, diplomat, spion, ostatic la turci și prinț-prizonier la ruși, dar și un om ce iubea viața cu tot ce înseamnă ea, un pătimaș al muzicii, căreia i s-a dedicat cu tot sufletul, și, peste toate, un etern căutător al adevărului, al cunoașterii cât mai depline:
Omul dorește să știe tot ce se poate ști; deci să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să știm.
Articolul de față, primul din seria celor ce vor fi cuprinse în proiectul dedicat principelui moldovean, pe care l-am inițiat de curând, se vrea o deschidere către o altfel de cunoaștere a operei și vieții lui Cantemir, din alte unghiuri și perspective, în permanentă legătură cu epoca și oamenii epocii domnitorului, cu prietenii și dușmanii săi, cu familia sa și cu intrigile de curte, cu omul care a fost Dimitrie Cantemir, cu genialitatea, dar și cu slăbiciunile lui.
Desigur, slăbiciunea băuturii nu i-a fost nicidecum
străină domnitorului cărturar – ba încă dimpotrivă: Neculce însuși, prietenul lui bun, ne zice că era ” iute” și rău (”zlobiv”) la beție, mai ales când dădea de necaz (de pildă, în urma plecării în Rusia, după dezastrul bătăliei de la Stănilești, menită să scoată Țara Moldovei din mâinile turcilor). Mai târziu, Dumitru Almaș, celebrul istoric și autor de biografii romanțate, va povesti și el, în romanul Inorogul cel înțelept, despre plăcerile lumești ce nu-i erau străine lui Cantemir: petrecerile, vinul, ”preaiubirea”, muzica… (În paranteză fie spus, vă recomand să citiți acest roman înainte de Istoria ieroglifică; romanul lui Almaș vă va introduce în viața și epoca lui Cantemir, familiarizându-vă și cu personajele principale ce vor apărea cu nume criptate în Istoria ieroglifică).
De altfel, dintre năravurile vremii, cel al băuturii era omniprezent atât în rândurile maselor, cât și al dregătorilor mari și mici. Tradiția băuturii – de fapt, a beției, fie ea și ocazională, păstrată peste vremuri până azi – la români (dar mai ales la moldoveni și încă și mai abitir la vasluieni, după cum știm de la proteveuri) ar putea fi o suficientă dovadă în acest sens.
Însă Cantemir ne-a lăsat și dovezi scrise, pe care le găsim mai cu seamă în Descrierea Moldovei, din care am extras mai jos câteva pasaje relevante (în traducerea lui Petre Pandrea, din 1997).
Femeile moldovence nu erau cu mult mai prejos decât bărbații la consumul de vin. Atâta doar că ele beau acasă, în intimitatea căminului, rareori în public:
Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe.
Nu la fel stă situația în cazul boierilor (toți bărbați, desigur) ce se ospătează la masa domnului, care adeseori se îmbată de nu se mai pot ține pe picioare:
Când domnul începe să mănânce, se slobozesc tunurile, iar muzica turcească și cea creștinească pornesc să cânte. Paharnicul cel mare aduce băutura dintâi și gustă vinul turnat dintr-o oală mare într-un pahar mai mic […] Atunci mitropolitul și episcopul […] și toți boierii se scoală în picioare și se închină către domn. […] După ce toți dimprejurul mesei au băut câteva rânduri de pahare și capetele încep să se fierbânte, deșartă cu toții un pahar mare de vin, drept mulțumită pentru mila și îndurarea cerească; al doilea pahar îl beau în sănătatea sultanului, dar nu pomenesc vreun nume […] Paharul al treilea îl bea mitropolitul, după ce rostește puține vorbe, în sănătatea domnului. … Când isprăvește rugăciunea mitropolitul face semnul crucii asupra domnului și-l blagoslovește iar în vreme ce domnul duce paharul la gură, se slobozesc toate tunurile împrejur […] După domn, mitropolitul deșartă și el un pahar de argint, cam de o sută de dramuri, dar nu se clintește de la locul lui, ci se scoală numai în picioare. Toți ceilalți boieri, care stau pe scaune sau în picioare, golesc două câte două paharele care li se dau și, după ce sărută mâna domnului (ținându-i postelnicul cel mare de subsuori) se așează iar la locurile lor de mai înainte. După ce au băut așa, mai deșartă paharele în sănătatea doamnei, coconilor și domnițelor și pentru orice le-ar mai pune la îndemână prilejul ori beția. […] Când domnul își pune șervetul pe masă însemnează că ospățul s-a isprăvit. Postelnicul cel mare, înțelegând aceasta, lovește în pământ cu toiagul de argint pe care îl poartă în mână; la acest semn toți cei care se mai pot ține pe picioare se scoală îndată. Iar pe ceilalți care sunt atât de beți că nu-și mai pot duce picioarele, îi ridică alții și-i scot afară. […] Muzica domnului îi însoțește pe ceilalți boieri până la casa lor. A doua zi se adună cu toții în divan, intră la domn ca să-i sărute mâna, îi mulțumesc pentru cinstea de care s-au bucurat și se roagă de iertare pentru greșelile săvârșite la beție.
Și, la urma urmei, cum altfel ar fi putut sta lucrurile, când vine vorba de licoarea viilor, când acestea sunt aşa de rodnice încât un singur pogon, […] dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotită de patruzeci de litri?
De altfel, aceste vii nu sunt de folos numai locuitorilor ţării, pentru nevoile lor, căci preţul scăzut al vinului trage aici neguţători ruşi, Ieşi, cazaci, ardeleni şi chiar unguri. Numai în Basarabia, căzută sub turci (”care se scârbesc de vin”, din pricina religiei) viile sunt puține: creştinii care locuiesc în părţile Chiliei şi Ismailului au mai păstrat câteva vii şi scot numai atâta vin cât le trebuie ca să-şi stâmpere setea.
Nu în ultimul rând, vinul moldovenesc nu era doar mult, ci mai era și bun – mai ales vinul de Cotnari – și, deci, era păcat de el să se irosească. Cantemir compară vinul de Cotnari cu vinurile ”evropenești” (din care, evident, gustase pe la petreceri) și îl pune mai presus de acestea:
Vinul cel mai ales este cel de Cotnari, un târguşor în părţile Hârlăului. Dincolo de hotarele ţării nu este cunoscut, fiindcă îşi pierde tăria când este dus într-un loc dintr-altul în butoaie — pe apă sau pe pământ — fără osebite îngrijiri.
Cutez să susţin că este mai ales şi mai bun decât alte vinuri evropeneşti şi chiar decât vinul de Tokay.
Când este păstrat în pivniţe adânci şi boltite, cum se obişnuieşte la noi în ţară, şi este ţinut trei ani, în cel de-al patrulea capătă o asemenea tărie, încât arde ca vinul fierbinte**.
Cel mai vârtos băutor abia este în stare să bea trei pahare fără să se îmbete; cu toate acestea la urmă nici măcar nu-l doare capul.
O reclamă mai bună la vinul de Cotnari cu greu am putea găsi. Însă nici alte vinuri nu sunt de lepădat, deși Cantemir nu le apreciază ca pe cel din zona Cotnarului. În ”top 6 vinuri moldovenești” (Cantemir nu găsește de cuviință să mai enumere multe alte locuri mai sărace în vii), după Cotnari, urmează, în ordine calitativă, vinurile din regiunile: Huși, Odobești, Nicorești, Grecești, Costești. Este aproape dincolo de orice îndoială că Dimitrie Cantemir nu va fi lăsat toate aceste vinuri nedegustate, înainte de a face un clasament. Oricum, este de presupus că de la ospețele domnești, al căror ritual îl descrie Cantemir în fragmentul citat mai sus, nu lipseau cele mai alese vinuri moldovenești din ”topul” prezentat de domnitor.
Desigur, Descrierea Moldovei nu se rezumă la descrierea moravurilor și năravurilor vremii, dar nici strict la informații seci despre istoria, geografia, orânduirea politică și bisericească sau învățământul și ”literele moldovenilor”, ci se constituie într-o îmbinare armonioasă între toate acestea, deopotrivă de interes pentru învățați și academicieni, dar și pentru amatorii de istorie, de curiozități istorice și de așa-numitele fun facts, cu care voi reveni pe parcursul proiectului ”2023 – Anul Cantemir: 350 de ani de la naștere, 300 de ani de la trecerea în veșnicie”.
_____________
* Țara de Jos a Moldovei cuprindea 12 ținuturi, printre care Ținutul Vasluiului – orașul Vaslui fiind capitala Țării de Jos. Celelalte ținuturi ale acesteia erau: Ținutul Iașilor, Ținutul Cârligătura, Ținutul Covurluiului, Ținutul Fălciu, Ținutul Lăpușnei, Ținutul Orheiului, Ținutul Putnei, Ținutul Romanului, Ținutul Soroca, Ținutul Tecuciului, Ținutul Tutova.
** ”Vin fierbinte” = rachiu (cum apare în traducerea lui Vasile Vârnav, la 1806). În originalul latinesc: quarto anno tantas vires adipiscitur ut et cremati instar ignem concipiat. În traducere liberă: ”în al patrulea an devine atât de tare, încât arde [pe gâtlej] ca focul”.