Până unde putem merge cu împrumuturile? Lăsăm totul la voia întâmplării? Ne bazăm pe simţul lingvistic al vorbitorilor? Trasăm reguli şi metode de adaptare a neologismelor? Le acceptăm sau le respingem? Care neologisme trebuie acceptate şi care trebuie respinse?
Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt deloc uşoare. Desigur, reguli şi metode pot fi trasate, dar ca principii generale, ca recomandări, nu ca norme. Să zicem, de pildă, că se stabileşte o normă privind adaptarea ortografică obligatorie la limba română a tuturor cuvintelor nou împrumutate. Conform acestei norme, un cuvânt ca babysitter ar trebui scris beibisităr, conteiner ar trebui scris containăr etc. Câţi dintre vorbitorii limbii române se vor conforma acestei norme? Paradoxal, norma va fi adoptată de două segmente total opuse: segmentul persoanelor cu mai puţină educaţie, care nu cunosc temeinic limba din care s-a făcut împrumutul în acest caz adaptarea realizându-se firesc, fără eforturi deosebite şi segmentul persoanelor cu o educaţie considerabilă, care, deşi cunosc temeinic limba respectivă şi simţul lor lingvistic se revoltă la scrierea respectivă, se vor adapta (destul de greu) la normă, din dorinţa de a scrie corect româneşte, conform normelor stabilite. Majoritatea vorbitorilor vor continua însă să scrie babysitter, conteiner etc., indiferent de norma respectivă.