Articol publicat în revista Contemporanul, nr. 7 / iulie 2015

Cred că marea majoritate a scriitorilor români ar fi azi în încurcătură în fața întrebării dacă sunt de dreapta sau de stânga. Sau ar refuza împărțirea ca nemaifiind relevantă. De altfel, de ce să mă ascund după deget, am asistat la acest tip de discuție cu rezultat indecis de cel puțin trei ori în ultimele luni. Privind în jur, nu doar în politică, ci și în cultură, nu cred că se mai poate vorbi în România de azi de dreapta și stânga, ca orientări ideologice.

Putem însă vorbi de conservatorism versus libertate de gândire. Avem oameni de cultură conservatori, care promovează controlul organizațional-statal în diverse afilieri, uneori surprinzătoare, și avem, din fericire, intelectuali antidogmatici – nu-i mai putem numi în această epocă nici progresiști, nici liberali – care încearcă în cât mai multe ipostaze să protejeze dreptul la individualitate, spiritualitatea nealiniată, reținerea doctrinară și analiza critică.

Bătălia dintre cele două orientări este inegală din două motive.

În primul rând inteligențele independente nu sunt gregare, se aliază mult mai greu decât o ființă socială medie și o fac doar condiționat. Spiritele conservatoare sunt legate de o obediență generică și găsesc repede cauze comune cărora să le subscrie necondiționat. O primă consecință este că oponenții libertății au posibilitatea de a crea un front comun și un curent de opinie – chiar dacă artificial – mult mai repede decât apărătorii acesteia.

În al doilea rând, demersul promotorilor libertății este grevat de necesitatea unei onestități raționale. Nu poți enunța orice tâmpenie, într-o înșiruire de falsuri logice și istorice, doar ca să justifici o concluzie prefabricată. Un scrupul pe care cei îndrăgostiți de absolutism nu îl au. Pentru aceștia din urmă, scopul instituțional la care au aderat transcende orice individ și chiar propriile principii, dacă sunt incompatibile cu cauza îmbrățișată. Cu trista consecință că talibanoizii ajung foarte ușor la un discurs agresiv, justificat de respingerea absolută a „celuilalt”. Acest „celălalt”, înțeles ca opinie contrară, este perceput ca o negare intolerabilă a unui adevăr unic, a cărui posesie o au numai cei înregimentați sub stindard. Acestei agresivități iubitorii de libertate nu-i pot opune decât o nesiguranță onestă, dat fiind că scopul lor este însăși prezervarea alterității, a diversității de gândire și de abordare gnoseologică. O slăbiciune manifestată adeseori în dezbaterile televizate sau în duelurile din publicațiile tipărite, din social și online media.

Un Alex Ștefănescu, de exemplu, are aplombul de a susține cu fervoare o conducere total opacă, anacronică și posibil coruptă a Uniunii Scriitorilor din România – întruchipată de un Nicolae Manolescu care pare că nu mai așteaptă decât elicopterul care să-l poarte departe de consecințele unei dictaturi ce părea consolidată pe viață. În același timp, se dă în spectacol ca inchizitor al noii ofensive creștin-ortodoxe în spațiul public, punând semnul egalității între cultură și religie, și deplângând lipsa unei legi care să-i pedepsească pe cei ce îndrăznesc să apere o gândire nealiniată religios. Numitorul comun al celor două ipostaze alexștefănesciene este conservatorismul, motivat de o obediență aproape maladivă.

De o altă factură, dar în aceeași filiație conservatoare, este discursul domnului Andrei Pleșu. Dânsul nu-și poate permite iraționalismul grobian al talibanilor din prima linie. Drept pentru care practică, cu finețe, auto-dezinformarea. Pentru a ajunge la concluziile prestabilite, dl Pleșu are o rețetă simplă, ce-i drept elegantă intelectual. Domnia sa suferă de amnezie când expune premisele unei probleme, decupând parcimonios din realitate doar acele fapte care îi vor servi mai apoi la desfășurarea unui impecabil raționament, inatacabil logic și stilistic, care duce cu necesitate la concluzia dorită. Dacă luam aceleași două exemple ca la Alex Ștefănescu, problema nevoii de reformă a USR și cea a religiei în școală, vom constata funcționarea metronomică a acestui mecanism de falsificare care pleacă de la alterarea premiselor. În cazul USR, deși cursese destulă cerneală pe Dunăre, dl Pleșu s-a făcut că nu știe că problema nu este acordarea Premiului Eminescu unui scriitor în detrimentul altora – unui anume Chifu, nu vă mirați dacă nu-i știți prenumele – ci lipsa totală de transparență a procesului de jurizare, care frizează frauda. În plus, Andrei Pleșu a ignorat cu superbie toată dezbaterea mult mai serioasă care a urmat, privind încălcările statutului și ale prevederilor legii de către actuala conducere a USR. În privința religiei predată în școală, prin același procedeu de auto-dezinformare, dl Pleșu ignoră complet problema îndoctrinării, deplânge lipsa dascălilor și termină glorificând ca „elite” un dogmatic ortodox precum Arsenie Papacioc, alăturându-l cu abilitate unui Constantin Galeriu cu adevărat luminos.

Exemplele de personalități culturale aliniate conservatorismului pot continua, dar pentru scopul ilustrativ al articolului de față cei doi poli amintiți mai sus, opuși stilistic și temperamental, dar congruenți în obiective, sunt suficienți.

De ce îmi pare importantă această divizare, generatoare de alinieri conflictuale?

Am asistat vineri, 13 martie, la Colocviul Național al Tinerilor Critici – sesiunea în care au fost prezentate recent apărutele volume din Cronologia vieții literare românești: perioada postcomunistă (1990 – 1992). Lucrarea documentează o divizare profundă a scriitorilor în perioada imediat post-decembristă, în primul rând pe criteriul opțiunii politice – stânga versus dreapta, apoi pe dezbaterea care privea „apolitismul” literaturii, poziție combătută destul de virulent la acea vreme de partizanii angajării intelectualului în politic – reprezentați, printre alte organizații, de GDS. Această polarizare s-a stins în timp (începând cu a doua jumătate a anilor ’90). Literatura română și-a consolidat, lent dar continuu, independența față de politic, discursurile s-au diversificat, luările de poziție au devenit mai nuanțate. A fost recreată, pas cu pas, diversitatea firească a unei culturi și literaturi mature, de factură europeană.

De curând, însă, constatăm o nouă radicalizare a discursurilor aparținând acelor intelectuali care aleg să se manifeste în spațiul public ca militanți ai unor cauze culturale sau religioase. Disjuncția și exclusivismul, mai agresive sau mai fardate, conform exemplelor date mai sus, au fost pornite de cei pe care i-am numit conservatori. Pe de altă parte, pe măsură ce această agresiune ajunge să deranjeze din ce în ce mai mulți apărători ai spiritului liber, începe să se constituie și o contra-voce. Această polarizare tinde să refacă divizarea scriitorilor de la începutul anilor ’90. Iar eu cred că divizarea se va face – se face deja – pe orientările expuse la început, conservatorism versus independență intelectuală.

Această ipoteză de lucru în interpretarea și înțelegerea numeroaselor articole apărute în reviste literare sau în suplimentele culturale ale altor publicații, semnate de personalități cu temperamente, istorii și interese extrem de diferite, poate fi utilă în introducerea unei structurări măcar preliminare a discursului scriitoricesc în spațiul public. Mai mult, ea poate servi și demersul de decriptare a motivației individuale, precum și configurarea și justificarea logică a unor tabere care pot părea surprinzătoare.

Revenind la exemplul inițiativei de reformare a USR, cred că este absolut remarcabil că promotorii reformei sunt de o diversitate neverosimilă – în ceea ce privește orientarea literară, simpatiile personale sau afilierile organizaționale. De o eterogenitate similară sunt și susținătorii președintelui USR, dl Nicolae Manolescu. Reformiștii au reușit să se constituie ca o pluri-voce în jurul unor principii de drept și morale, concretizate într-un program coerent, care transcende gusturile personale și care dorește să reinstaureze etica și democrația în USR. Conservatorii au ca numitor comun apărarea unui status-quo, oricât de toxic ar fi acesta, recurgând la argumente care refuză cu obstinație dezbaterea reală, pe idei. De la recursul la autoritate la invectivă sau superioritate emfatică, pro-manolescienii acoperă tot registrul unui non-discurs virulent.

Folosind distincția conservatori – apărători ai libertății de gândire, putem identifica câțiva numitori comuni. Vom constata că reformiștii sunt în marea lor majoritate scriitori independenți, care au refuzat sistematic înregimentarea, care și-au rezervat permanent dreptul la o opinie distinctă, nealiniată. În plus, sunt oameni care își câștigă existența și recunoașterea literară în afara sistemului de vasalitate cultivat de un sistem vetust, care tratează cultura fie ca pe un moft, fie ca pe o șpagă mai micuță, sistem în care USR nu este decât vârful aisbergului. De cealaltă parte a baricadei îi găsim pe beneficiarii acestui sistem, cei care au interesul să-l prezerve, în toate ipostazele sale. Atât Alex Ștefănescu cât și Andrei Pleșu sunt oameni nutriți de sistem, bine integrați într-o ierarhie relativ clară. Statutul lor social și bunăstarea financiară sunt dependente de „înghețarea” stării de fapt actuale. Orice reformă, fie că este vorba de USR sau de predarea religiei în școli, va fi percepută de ei ca nocivă. Chiar dacă este clar că nu există o legătură directă între portofelul domnilor Ștefănescu sau Pleșu cu USR și religia, solidaritatea lor conservatoare funcționează la nivel global. Ei știu foarte bine că schimbarea este asemenea Cutiei Pandorei și sistemul se poate dărâma ca un castel de cărți de joc, așa cum s-a petrecut de curând în lumea politicienilor români.

Cred că vom asista în continuare la re-divizarea literaturii române pe aceste două poziții ireconciliabile – conservatori versus creatori nealiniați. Este foarte posibil ca rezultatul acestui conflict să determine evoluția vieții literare românești pentru următorii 25 de ani.

___________________________________________________________

(Articol republicat de pe Fabrica de Literatură – fdl.ro)