Certified translators are facing a new bill on translations in Romania, which comes with few advantages for the translators and quite a lot of unfair provisions. An analysis of the pros and cons of the new possible law.
Deşi aparent noua lege a traducătorilor autorizaţi (judiciari, cum se vor numi) se vrea a fi o racordare la legislaţia europeană – ideea principală fiind aceea de a asigura atât o calitate adecvată a traducerilor autorizate (judiciare), cât şi un statut corespunzător pentru traducătorii autorizaţi (judiciari), eliminând o serie de confuzii şi abuzuri – forma în care este prezentat proiectul de lege prezintă multe neajunsuri, care vor crea o altă lungă serie de confuzii şi abuzuri. În forma propusă spre “dezbatere”, Proiectul de lege privind traducătorii autorizaţi (judiciari) cuprinde prevederi ambigue, abuzive, pe alocuri aberante, inutile sau care se bat cap în cap.
Preconizata lege va crea un nou sistem birocratic (şi greoi), va impune traducătorilor suportarea unor costuri / cheltuieli suplimentare, va îngreuna bugetul statului prin înfiinţarea unor instituţii (care nu s-ar putea spune că sunt neapărat necesare) şi, nu în ultimul rând, lasă multe reglementări necesare pe seama ulteriorului “regulament” aferent legii.
O “analiză SWOT” a proiectului ar dezvălui, cel mai probabil, extrem de puţine puncte tari (S), o mulţime (inacceptabilă) de puncte slabe (W), nici o oportunitate (O) şi multe ameninţări (T) – din punctul de vedere al traducătorului, desigur. Pentru că statul oricum îşi va vedea de treabă, interesul său primordial (după cum se vede din această lege) fiind acela de a mai înfiinţa nişte instituţii, de a achiziţiona încă un software (nu vă trec fiori când vă gândiţi la acest lucru, în lumina recentului dosar Microsoft?) şi, în final, acela de a mai încasa nişte bani.
Puncte tari:
Pe scurt, eu nu văd, pe ansamblu, decât foarte puţine puncte tari în acest proiect de lege:
– introducerea examenului pentru dobândirea calităţii de traducător şi interpret judiciar, precum şi introducerea examenului de evaluare periodică;
– explicitarea atribuţiilor, obligaţiilor şi răspunderilor traducătorului judiciar – cu menţiunea aparte că acestuia îi este interzis să-şi folosească autorizaţia/ştampila pentru alte acte decât cele legate de sistemul judiciar (ceea ce, de altfel se regăseşte şi în actuala lege, chiar în titlu – un lucru de care birourile de traduceri nu ţin seama atunci când solicită traducătorilor angajaţi sau colaboratori să parafeze diverse alte documente cu ştampila obţinută în urma autorizării de către Ministerul Justiţiei);
– împiedicarea unor abuzuri şi practici ilegale – precum încredinţarea de către traducători a unor coli în alb către terţe persoane;
– eliminarea intermediarilor dintre traducătorii autorizaţi şi beneficiarii traducerilor; de altfel, această intermediere, conform legii în vigoare în prezent, nici nu ar trebui să existe, întrucât traducătorii autorizaţi de Ministerul Justiţiei sunt acei traducători care se pun la dispoziţia organelor judiciare şi conexe acestora, în vederea efectuării de traduceri exclusiv în mediul judiciar (MJ, CSM, parchete, instanţe, notari, avocaţi etc.) Mai pe româneşte, practica actuală – aceea de a folosi traducătorii autorizaţi pentru traducerea (şi parafarea) unor documente care nu au legătură cu sistemul judiciar – este ilegală.
Despre necesitatea unor astfel de prevederi am scris altă dată (vezi articolul “Obţinut autorizaţie. O declar nulă“). Dar, dincolo de necesarele prevederi de mai sus – ce se constituie în câteva puncte tari ale proiectului noii legi, mulţimea punctelor slabe şi a ameninţărilor este copleşitoare (am să enumăr aici doar câteva dintre ele, dar, aşa cum veţi vedea în analiza detaliată de mai jos, ele sunt extrem de multe):
Puncte slabe:
– menţinerea echivalenţei între calitatea de traducător şi aceea de interpret, şi, prin urmare, menţinerea obligaţiei traducătorului de a activa ca interpret, sub ameninţarea sancţionării.
– relaţia traducător-notar nu este abordată în mod particular în nici un fel (pentru aceasta va trebui să ne raportăm în continuare la Legea Notarilor Publici);
– nereglementarea corespunzătoare a examenului pentru obţinerea autorizaţiei de traducere în cazul unor limbile străine rare (art. 34): dacă statul se găseşte în situaţia “obiectivă” de a nu avea examinatori pentru acea limbă, se va mulţumi să verifice numai cunoştinţele de limba română ale candidaţilor. Ei bine, statul nu ar trebui să se găsească vreodată în această “situaţie obiectivă”, întrucât există mijloace de a depăşi acest impas (am detaliat mai jos, în analiza pe larg);
– nereglementarea corespunzătoare a traducerilor din unele limbi rare (art. 5), atunci când nu există la dispoziţia organului judiciar un traducător specializat în acea limbă (în această situaţie se pot folosi “persoane de încredere” care să efectueze traducerea). Or, conform reglementărilor europene cu care statul vrea să se pună în acord, acest lucru poate constitui o încălcare a dreptului la traducere;
– nu reiese clar din textul legii dacă se va înfiinţa un nou “compartiment de specialitate” în cadrul MJ sau se va folosi (extinde) cel deja existent în cadrul Direcţiei pentru Servicii Juridice Conexe;
– legea prevede costuri şi cheltuieli suplimentare din bugetul de stat – prilejuite de înfiinţarea Uniunii Naţionale a Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari din România – UNTIJR (şi a celor 15 Camere din subordinea sa), precum şi de funcţionarea “compartimentului de specialitate”, inclusiv dotarea cu noi sisteme informatice, software şi personal pentru “înfiinţarea” unui Registru electronic (care registru – nota bene– există deja şi funcţionează).
Ameninţări:
– împovărarea traducătorilor cu noi taxe şi costuri – taxă de examinare, taxă de înregistrare, taxă de reexaminare, taxă la MJ, taxă la UNTIJR, costuri legate de “dotarea minimă” a biroului – obligatorie şi discriminatorie, întrucât nimănui nu i se cere în România, la înregistrare (ca PFA, SRL, notar etc.) să facă dovada unei “dotări minime” a biroului în care va funcţiona;
– ameninţarea cu diverse sancţiuni, mergând până la încetarea calităţii de traducător judiciar, pentru motive adeseori aberante: “refuzul nejustificat” de a efectua o traducere/interpretare (deşi nu orice traducător poate presta şi servicii de interpret, de pildă – dar asta nu se pune la motive “justificate”); neplata “contribuţiilor băneşti profesionale” (dacă traducătorul nu le plăteşte, i se suspendă autorizaţia – fapt ce îi va lua posibilitatea de a presta servicii şi de a câştiga banii necesari respectivelor contribuţii, nu-i aşa?);
– ameninţarea cu dubla sancţionare: conform noii legi, nedeclararea veniturilor şi neplata impozitului pe venit constituie “abatere disciplinară” (sancţionabilă, printre altele, cu amendă între 500 şi 4000 de lei, la aprecierea ministrului justiţiei, căci nu există în proiectul de lege o corelare exactă şi clară între abateri şi sancţiuni). Or,verificarea în acest sens cade – conform legii – în sarcina ANAF, care poate aplica sancţiuni. Prima dată. A doua oară traducătorul va putea fi sancţionat şi de MJ, dacă această lege va fi adoptată.
– ameninţarea cu suspendarea calităţii de traducător judiciar în cazul trimiterii în judecată pentru orice infracţiune, până la rezolvarea cazului – deci nu în cazul condamnării, cum ar fi, probabil, firesc. Căci până la rezolvarea cazului pot trece ani de zile. Ani de zile în care traducătorului îi stă atârnată de gât prezumţia de vinovăţie, fiind totodată împiedicat să-şi câştige pâinea.
Rândurile de mai sus sunt doar o trecere în revistă. Pentru cei interesaţi (şi înzestraţi cu multă răbdare), am făcut o analiză detaliată a proiectului de lege, pe care o prezint în continuare.
Desigur, este posibil să-mi fi scăpat destule prevederi care ar fi trebuit analizate, şi poate că analiza mea lasă de dorit, căci nu am calificare de jurist. Dar această analiză poate constitui un punct de plecare pentru juriştii dispuşi să se aplece asupra problemelor pe care le-am ridicat aici şi, fireşte, se constituie şi într-o invitaţie la dezbatere către traducătorii interesaţi de noua lege care le va afecta profund activitatea şi, la urma urmei, viaţa.
___________________
Analiză detaliată a proiectului de lege privind traducătorii autorizaţi (judiciari)
Art. 1: (1) Propagă în continuare confuzia generală “traducător = interpret”. Or, între cele două profesii există distincţii clare. Pe scurt: traducătorul traduce în scris, interpretul traduce oral. Ca atare, nu orice traducător poate fi şi interpret, chiar dacă va trece de proba orală a examenului introdus prin noua lege. Statutul de interpret este dobândit în urma unor ani de calificare în cadrul unei secţii speciale a Facultăţii de Filologie.
(2) “Compartimentele de specialitate” ale Ministerului Justiţiei poartă denumirile de “direcţii” sau “servicii” – printre care Serviciul Profesii Juridice Conexe, în cadrul căruia funcţionează “Biroul notari publici, interpreţi şi traducători autorizaţi“. Acesta ar fi, deci, “compartimentul de specialitate” aferent activităţii de traducere autorizată. Faptul că nu este astfel enunţat, cu subiect şi predicat, ne poate duce cu gândul că se va înfiinţa un nou “compartiment”. Ceea ce ar presupune o serie de cheltuieli bugetare suplimentare (inutile, de vreme ce există deja un serviciu specializat în cadrul MJ.)
Art. 4, al (6) şi (7) se referă la refuzul traducătorului de a îndeplini activităţile de traducere / interpretare pentru organele judiciare şi conexe. Mai exact, “refuzul nejustificat” atrage “încetarea calităţii de traducător şi interpret judiciar“. Se impun aici câteva observaţii:
– actuala lege prevede “retragerea autorizaţiei pentru două refuzuri nejustificate, în termen de un an, de a presta serviciile solicitate” – art. 6, (1), e) – o prevedere mult mai rezonabilă şi de bun-simţ
– rămân de definit “refuzul justificat” şi “refuzul nejustificat“. Dacă traducătorul e plecat la munte, în vacanţă, e un refuz justificat? Verifică cineva dacă traducătorul e plecat la munte? Dacă traducătorul este deja angajat într-o lucrare, e refuz justificat? Dacă da, se duce cineva peste el să verifice dacă lucrează? Şi mai mult decât atât (şi mai important): dacă traducătorului i se cere o activitate de interpretariat şi o refuză (nefiind calificat în mod corespunzător) se consideră refuz nejustificat? Se pare că da. Interesant este că nu se consideră refuz justificat acel refuz întemeiat pe insuficienta cunoaştere a limbii străine pentru care se va face traducerea. Or, fiecare traducător îşi cunoaşte (sau ar trebui să-şi cunoască) limitele şi, de altfel, un traducător NU poate fi specializat în toate domeniile care ar putea face la un moment dat obiectul traducerii. Ca atare, obligaţia prevăzută de lege ar trebui, poate, să fie formulată invers: dacă traducătorul declară că, din ceea ce cunoaşte el, nu e competent într-un anumit domeniu să fie obligat să refuze traducerea – pentru corectitudinea tuturor aspectelor implicate de o traducere.
Art. 5, al (1) vorbeşte foarte frumos de la sine: “În cazurile în care în evidenţa Ministerului Justiţiei nu există traducători şi interpreţi judiciari în sensul prezentei legi, activi, organele prevăzute la art. 2 pot folosi persoane de încredere care cunosc şi folosesc în mod curent sau profesional limbile din/şi în care se face traducerea şi/sau interpretarea judiciară“. Cu alte cuvinte, dacă un organ judiciar (sau conex) nu are la dispoziţie un traducător autorizat pentru chineză, să zicem, poate apela la o “persoană de încredere” fără calificare de traducător. De exemplu, o nepoată care a stat 2-3 ani în China, sau poate un prieten al acesteia – de pildă un cetăţean chinez bine-vorbitor de limba română, deţinător de stand în centrul comercial Europa. Nu am cunoştinţă cum e în alte ţări, n-am apucat să mă documentez, dar presupun că statul român ar trebui să se ocupe de asigurarea unei persoane competente pentru a efectua astfel de traduceri (poate din rândurile personalului Ministerului Afacerilor Externe sau poate traducători specializaţi în alte ţări – în cazul nostru China; şi nu neapărat specializaţi în traduceri din chineză în română, ci din chineză în engleză, după care un traducător român autorizat pe engleză să facă traducerea în română). Şi da, totul pe cheltuiala statului. În chestiuni judiciare nu ar trebui permise traduceri “pe genunchi”, “pe încredere” şi, la urma urmei, de mântuială.
Art. 6 impune înfiinţarea Uniunii Naţionale a Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari din România (UNTIJR). Toate bune şi frumoase, pe modelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici dinRomânia (UNNPR), DAR:
– UNTIJR urmează să fie o “organizaţie profesională cu personalitate juridică“, pur şi simplu, fără a se preciza caracterul nepatrimonial al acesteia şi nici faptul că ar trebui să fie cu personalitate juridică de interes public, aşa cum este UNNPR.
Art. 7-19 şi Art. 59 se referă la înfiinţarea şi organizarea UNTIJR şi a Camerelor Traducătorilor. În mare, sursa de inspiraţie este UNNPR. Reţinem că:
– UNTIJR este formată din TOŢI traducătorii autorizaţi din România
– există restricţii de “vechime în profesie” în accederea traducătorilor în funcţii de conducere (8 ani pentru Consiliul Uniunii şi preşedinte, 6 ani pentru organele de conducere ale Camerei)
– membrii Colegiului Director al Camerei (5-7 membri) “beneficiază de indemnizaţie şi de alte drepturi stabilite de Congresul Uniunii, prin hotărâre“. Cum se preconizează înfiinţarea a 15 Camere, rezultă, din nou, cheltuieli bugetare suplimentare (15 sedii + indemnizaţii “şi alte drepturi” pentru 75-105 persoane + cheltuielile cu personalul “de specialitate şi auxiliar” + eventuale cheltuieli cu “sedii secundare”)
– o modalitate de convocare a congresului Uniunii este, printre altele, convocarea lui de către “cel puţin un sfert din numărul traducătorilor şi interpreţilor judiciari în activitate la începutul anului” – deci, practic, imposibil de convocat de către membrii simpli.
– deosebit de importantă este sintagma “traducători activi” sau “traducători în activitate”, în opoziţie cu “traducători suspendaţi”. Aşadar, actualmente, dacă membrii simpli “nesuspendaţi” ai Uniunii (= toţi traducătorii autorizaţi existenţi, care vor deveni automat membri, după intrarea legii în vigoare) vor să convoace un congres, vor trebui să obţină acordul a cel puţin 9.222 de traducători (la MJ fiind înregistraţi în prezent 36.886 de traducători autorizaţi). Practic imposibil.
– interesant este că, în vederea organizării primului congres al Uniunii, MJ va convoca pentru consultări numai asociaţiile traducătorilor existente (persoane juridice) – care vor desemna delegaţii, al căror număr nu poate depăşi 80. Adică (doar) 80 de persoane vor reprezenta interesele a circa 37.000 de traducători autorizaţi.
– termenul de înfiinţare a Uniunii şi a Camerelor este de 90 de zile după intrarea în vigoare a legii; acelaşi termen de 3 luni este valabil şi pentru organizarea primului congres. Un interval mult prea mic, având în vedere toate procedurile de înfiinţare a Uniunii şi a Camerelor şi de convocare a congresului.
– textul “traducătorii şi interpreţii judiciari vor proceda la constituirea Uniunii Naţionale a Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari şi a Camerelor Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari” este impropriu. NU traducătorii (ca persoane fizice) vor înfiinţa această Uniune, ci asociaţiile existente ale traducătorilor (ca persoane juridice) – aşa cum reiese din prevederile proiectului de lege.
Art. 20, al. (1) vine cu o prevedere bună şi absolut necesară, care nu exista în vechea lege şi care într-o bună zi trebuia să apară, întru promovarea competenţei traducătorilor şi a calităţii traducerilor. Este vorba de introducerea examenului pentru autorizarea traducătorilor. Selecţia pe bază de dosar – în vigoare în prezent – nu ar trebui să fie condiţia necesară şi suficientă pentru obţinerea unei autorizaţii pentru traduceri judiciare, însă
– prevederea de la al. (1) lit. a) (obligativitatea absolvirii unei facultăţi) este discriminatorie, dar şi inutilă – în condiţiile existenţei unui examen pentru autorizare, care va atesta competenţele candidatului (indiferent de studiile sale anterioare). De altfel, legea actuală permite unei persoane cu studii medii să devină traducător autorizat, în condiţiile obţinerii unui atestat de traducător în domeniul juridic, în urma unui examen (serios, dificil şi costisitor) susţinut în cadrul Ministerului Culturii. Legea preconizată de noul proiect va scoate de pe piaţă un număr oarecare de traducători autorizaţi fără studii superioare – dar, fără îndoială, în majoritatea lor mai competenţi decât cei admişi pe bază de dosar.
Art. 21-23 se referă la dovedirea cunoaşterii limbii române şi a limbii străine de către persoanele ce intenţionează să devină traducători autorizaţi (judiciari, cum vor fi denumiţi după adoptarea legii). Găsim aici prevederi cel puţin ciudate, rezultate din nediferenţierea clară a actelor doveditoare pentru cetăţenii români şi pentru cei străini, prevederile aplicându-se “in corpore” tuturor. Astfel,
– cunoaşterea limbii române se dovedeşte printr-o varietate de acte, de la diploma de bacalaureat obţinută după absolvirea unui liceu în limba română până la diploma de doctor în limba română. Nefăcându-se diferenţa clară între viitorii traducători autorizaţi-cetăţeni români şi cetăţeni străini, se pune semnul valoric egal între diploma de Bacalaureat şi diploma de doctor – ca diplome doveditoare ale cunoaşterii limbii române.
– în mod similar, cunoaşterea limbii străine se dovedeşte prin aceeaşi varietate de acte, cu acelaşi semn egal implicit între diploma de Bacalaureat şi diploma de doctor, în condiţiile nediferenţierii între cetăţenii români şi cei străini (care ar trebui, poate, să îşi dovedească necesarele aptitudini de limba română printr-o serie de acte/examene distincte).
Art. 24 este legat de examenul pentru dobândirea calităţii de traducător şi interpret judiciar, care constă în 3 probe: una scrisă, una orală – menite să verifice cunoştinţele de limbă străină ale candidatului – şi un interviu pe marginea dispoziţiilor legale şi statutare legate de exercitarea profesiunii de traducător. Şi aici, toate bune şi frumoase, până la un punct însă, întrucât:
– nu există un examen destinat explicit dovedirii cunoaşterii limbii române – un neajuns în condiţiile în care o simplă diplomă de Bacalaureat care să ateste absolvirea unui liceu în limba română NU (mai) constituie (din păcate) garanţia cunoaşterii limbii române la nivelul necesar unui traducător. Dacă s-ar introduce un astfel de examen, s-ar elimina şi confuziile legate de art. 21-23 (dar și mulțimea de traducători care nu-și cunosc bine limba maternă).
– proba orală – indiferent de complexitatea ei – nu reprezintă garanţia că viitorul traducător va fi şi un interpret competent. Revenim, deci, la necesitatea distincţiei între cele două categorii de profesionişti.
– în cazul limbilor străine rare ne găsim în faţa unei aberaţii: “dacă, din motive obiective, nu este posibilă constituirea comisiei de verificare a cunoştinţelor de limbă străină necesare exercitării profesiei de traducător şi interpret judiciar, examenul pentru dobândirea calităţii de traducător şi interpret judiciar va consta în verificarea cunoştinţelor de limbă română în condiţiile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi b), şi în susţinerea probei interviului, prevăzută la alin. (3) lit. c). Această situaţie este, evident, inacceptabilă. Statul român ar trebui să aibă obligaţia de a asigura desfăşurarea unui examen corespunzător, eventual în colaborare cu personalul MAE, al ambasadelor de pe teritoriul României, al centrelor culturale, al unor instituţii naţionale şi internaţionale etc.
– se prevede constituirea unor comisii speciale (compuse din reprezentanţi ai compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, traducători şi interpreţi judiciari, cadre didactice din învăţământul superior de specialitate, precum şi alţi colaboratori externi), ai căror membri vor fi plătiţi cu ora. Se pun aici mai multe întrebări:
- Cine vor fi acei traducători şi interpreţi judiciari care vor examina candidaţii?;
- Ce salariu brut de bază lunar va fi luat în calcul la plata acestora, de vreme ce traducătorii judiciari NU au (şi nu pot avea, conform noii legi) calitatea de angajaţi?
Şi, la urma urmei – şi cel mai important:
- De ce să se constituie noi comisii, plătite din noi fonduri, când există cele din cadrul Ministerului Culturii, care eliberează certificate de traducător perfect valabile şi acceptate de Ministerul Justiţiei?
– intervine, desigur, şi problema taxelor de înscriere la acest examen, care, dacă vor fi la nivelul celor practicate de Ministerul Culturii în prezent, vor fi prohibitive pentru mulţi traducători.
– de asemenea, poate ar fi fost necesară înfiinţarea unei instituţii care să şi pregătească viitorii candidaţi pentru acest examen, pe care aceştia să fie liberi să o frecventeze (sau nu, în funcţie de cât de pregătiţi se simt, aşa cum se procedează în cazul altor examene de limbă); în orice caz, această instituţie ar putea fi responsabilă cu tematica şi bibliografia examenului. De altfel, o astfel de instituţie există (Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, care organizează în prezent cursuri de traductologie, dar şi examenele pentru certificatele de traducător recunoscute de Ministerul Justiţiei); problema ar fi doar de explicitare a unor atribuţii şi de coordonare (eventual redirecţionare) a unor activităţi deja existente.
Art. 25 aduce precizări şi reglementări necesare şi binevenite în privinţa autorizaţiei de traducător şi interpret judiciar, şi anume:
– introducerea examenului de evaluare periodică – o dată la 6 ani – o prevedere care nu poate aduce decât îmbunătăţirea serviciilor prestate de traducătorii judiciari
– interzicerea explicită a folosirii autorizaţiei de traducător şi interpret judiciar în alte scopuri decât cele prevăzute expres de lege – un fapt care avantajează traducătorii judiciari şi îi fereşte de abuzuri. Această interzicere este doar implicită în actuala lege a traducătorilor; din această cauză, în prezent unele birouri de traduceri (dar și alte tipuri de firme) în mod abuziv solicită traducătorilor autorizaţi (pentru sistemul judiciar, conform legii) să-şi pună ştampila pe alte documente decât cele prevăzute de lege.
Art. 27, al (2) se referă la traducătorii judiciari cetăţeni ai altor state, care îşi pot presta activitatea “temporar sau ocazional” pe teritoriul României, fără a fi necesară autorizarea lor în ţara noastră. Întrebarea care se pune aici este: cum se stabileşte caracterul “temporar sau ocazional” al activităţilor depuse de aceşti traducători?
Art. 30 cuprinde prevederi referitoare la suspendarea calităţii de traducător şi interpret judiciar, care, pe alocuri, se face în condiţii discriminatorii:
– la cererea traducătorului, pentru motive temeinic justificate. Ce motive anume se încadrează aici şi cum se justifică acestea temeinic?
– în cazul trimiterii în judecată, pentru o infracţiune de corupţie sau de serviciu ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni. Se impune aici observaţia că suspendarea autorizaţiei nu vine în urma unei condamnări, ci în urma trimiterii în judecată (aşadar se merge pe prezumţia de vinovăţie şi i se ia traducătorului pâinea de la gură până la rezolvarea cazului – care, nu-i aşa, poate dura ani de zile). În plus, în loc de “alte infracţiuni” poate ar trebui reglementate anumite infracţiuni (infracţiuni sunt prevăzute şi de Codul rutier, de pildă, şi poate că trimiterea în judecată pentru unele dintre ele nu ar trebui să aibă drept consecinţă suspendarea autorizaţiei de traducător!)
– aflăm şi că traducătorii şi interpreţii judiciari vor trebui să ţină o statistică lunară, a cărei nedepunere la termen, vreme de două luni consecutive, va atrage suspendarea autorizaţiei. Realizarea unei “statistici” este, poate, binevenită (deşi s-ar putea dovedi absolut inutilă şi împovărătoare), însă depunerea ei “lunară” şi suspendarea autorizaţiei pentru nedepunere constituie doar un mijloc de îngreunare a activităţii traducătorilor. Oricum, legea menţine misterul asupra acestei “statistici” – în ce constă ea şi ce rost are va lămuri regulamentul de aplicare a legii (în paranteză fie spus, MULTE lucruri sunt lăsate în seama acestui regulament; necunoscându-l încă, cum ar putea cei interesaţi să iniţieze o dezbatere reală şi utilă asupra acestui proiect de lege?)
– “neachitarea integrală, în termen de două luni de la scadenţă, a obligaţiilor băneşti profesionale prevăzute de lege” atrage, de asemenea, suspendarea autorizaţiei. Cu alte cuvinte, dacă traducătorul a avut o perioadă proastă şi n-a încasat mai nimic, se va alege başca şi cu suspendarea autorizaţiei cu care îşi câştiga acei puţini bani, rămânând în imposibilitate de a câştiga alţii şi de a-şi plăti datoriile! Se creează astfel un cerc vicios aberant.
Art. 32, al. (1), lit. i) aduce o prevedere bună în sine, şi anume obligativitatea traducătorului şi interpretului judiciar să prezinte anual, după împlinirea vârstei de 70 de ani, un certificat medical care să ateste că este apt pentru exercitarea profesiei de traducător. Singura observaţie aici este aceea că vârsta ar trebui să fie aceeaşi în cazul tuturor profesiilor în care e necesar acest certificat (pentru notari, de exemplu, această vârstă este de 75 de ani). În treacăt fie spus, poate ar fi necesară această certificare medicală şi pentru alte categorii profesionale (profesori, medici etc.)
Art. 33 se referă din nou la “compartimentul de specialitate” din cadrul MJ şi la atribuţiile acestuia. Aşa cum am amintit, un astfel de “compartiment” există deja, această lege doar îi extinde atribuţiile. Există şi registrul ce urmează a fi “întocmit”, conform acestui articol, al. (1), lit. h). Nu trebuie, aşadar “întocmit”, nici “publicat” (căci este publicat) ci doar “actualizat”. Iar atribuţiile ce urmează a fi exercitate de acest “compartiment” sunt totalmente acoperitoare în domeniul coordonării, îndrumării şi controlului activităţilor de traducere judiciară, UNTIJR devenind astfel doar o instituţie anexă, împovărătoare pentru buget, cu un un rol destul de ambiguu – un intermediar între traducători şi stat, la care traducătorii vor fi, desigur, obligaţi să plătească taxe. Toate atribuţiile “compartimentului de specialitate” pot fi exercitate cu ajutorul unor instituţii deja existente, deja plătite, deja puse la punct, înfiinţarea unei Uniuni speciale nefiind nicidecum absolut necesară.
Art. 34. – controlul activităţilor de traducere şi interpretare judiciară. Acest articol se evidenţiază prin faptul că implică în acest control traducători şi interpreţi judiciari “care prezintă garanţii de competenţă, integritate şi imparţialitate, propuşi de către Uniune în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a legii“, care au şi ei “dreptul la indemnizaţie, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a legii” (deci, din nou, alte cheltuieli suportate din buzunarul contribuabililor). De asemenea, când e necesar, acestora li se va deconta transportul şi cazarea şi vor avea dreptul la diurnă – când vor fi nevoiţi să se deplaseze prin ţară pentru controale. Desigur, criteriile de alegere a traducătorilor-controlori, precum şi cele de plată a acestora vor fi definite de viitorul “regulament”.
Art. 36. Pentru toate cele de mai sus (art. 33-34), “traducătorii şi interpreţii judiciari activi plătesc în contul Ministerului Justiţiei, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a legii, o taxă fixă, anuală. Cuantumul taxei se stabileşte prin ordin al ministrului justiţiei“. Este, evident, un abuz: traducătorii vor fi obligaţi să plătească o taxă către MJ, pentru ca acesta să-i poată controla! Or, Ministerul Justiţiei este deja plătit din bugetul de stat. Cum ar fi ca o bancă, de pildă, să plătească anual o taxă la ANAF, pentru ca ANAF să o poată controla? Nu este aberant?
Interesantă este şi prevederea de la al. (5): “Evidenţa contabilă a sumelor prevăzute la alin. (1) şi verificarea respectării destinaţiei acestora revine compartimentului financiar-contabil din cadrul Ministerului Justiţiei”. Înţelegem de aici că atât evidenţa, cât şi verificarea revine unui singur şi acelaşi compartiment al instituţiei (MJ) care încasează şi cheltuie fondurile? Nu e aici, oare, un conflict de interese?
Art. 37-43 stabilesc cadrul de organizare şi evidenţă a traducătorilor şi interpreţilor judiciari şi a activităţii acestora:
– se stabileşte că traducătorul poate funcţiona fie într-un birou individual de traducător, fie într-o societate profesională, în asociere cu alţi traducători, având ca obiect unic de activitate traducerea şi interpretarea judiciară; atât în cadrul biroului, cât şi al societăţii, este interzisă angajarea de personal în scopul efectuării de traduceri, dar poate exista personal administrativ. Consecinţa acestor prevederi este, teoretic, bună: nu vor mai exista firme de traduceri autorizate (conduse uneori de persoane fără studii şi calificare în domeniu), intermediare între traducător şi beneficiarul traducerii, iar traducătorii autorizaţi (judiciari) vor colabora direct cu beneficiarii – notariate sau alte instituţii care au nevoie de traduceri judiciare. De asemenea, SRL-urile de traduceri nu vor mai putea solicita traducătorilor angajaţi / colaboratori să-şi pună ştampila de traducător autorizat (judiciar) pe documente care nu au legătură cu sistemul judiciar.
NOTĂ: Toate aceste prevederi referitoare la organizarea traducătorilor judiciari NU vor duce la dispariţia birourilor de traduceri, aşa cum greşit s-a înţeles în presă şi în unele medii ale traducătorilor, nici nu presupun concedierea traducătorilor autorizaţi angajaţi de acestea, aşa cum vehiculează unii patroni de firme de traduceri. Ele sunt menite să asigure traducătorilor autorizaţi (judiciari) independenţa şi demnitatea ce li se cuvin, eliminând intermediarii dintre ei şi beneficiarii lor, precum şi unele abuzuri ale birourilor de traduceri.
Birourile şi traducătorii lor – colaboratori şi / sau angajaţi – vor putea în continuare să-şi desfăşoare activitatea de traducere ca şi până acum, exceptând însă din această activitate traducerile autorizate (judiciare) – rezervate traducătorilor judiciari. De altfel, acest proiect de lege exprimă în mod explicit ceea ce actuala lege prevede implicit, dar nu se respectă!
Viitoarea lege nu interzice explicit traducătorilor autorizaţi (judiciari) să efectueze alte traduceri (neautorizate) pentru birouri de traduceri sau alţi beneficiari. Singura restricţie în acest sens este să NU îşi pună ştampila de traducător judiciar pe traduceri nejudiciare. O restricţie legală normală şi firească, de altfel, care ar trebui (să înceapă) să fie respectată.
De asemenea, în proiectul de lege nu este prevăzută nicăieri vreo interdicţie a persoanei fizice care deţine o autorizaţie de traducător autorizat (judiciar) de a se constitui ca traducător neautorizat (sub formă de PFA, de exemplu, sau cu contract individual de prestări servicii etc.) sau de a-şi înfiinţa o firmă care să se ocupe, printre altele, şi cu traduceri (neautorizate).
– interesant este al. (3) al art. 37: “Traducătorul şi interpretul judiciar nu îşi poate exercita profesia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.” Adică nu poate fi şi traducător individual, şi asociat într-o societate de traducători judiciari. Este o interdicţie care încalcă drepturile omului. E adevărat, în sursa de inspiraţie, de unde a fost luată această prevedere cu copy-paste (înlocuindu-se “notar” cu “traducător”), se prevede acelaşi lucru. Probabil asta înseamnă că această discriminare este în regulă (?)…
– exprimarea de la art. 37 al (5) este cel puţin nelămuritoare: “Formele de exercitare a profesiei de traducător şi interpret judiciar se individualizează prin denumire, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a legii“. Rămâne de lămurit ce vrea să zică acest paragraf, după apariţia regulamentului. În Legea Notarilor, de unde a fost extrasă această prevedere cu copy-paste (art. 5) este exact lămurit ce vrea să zică. Legea traducătorilor va avea însă nevoie de lămuririle unui regulament.
– nefericite şi discriminatorii prevederi sunt stipulate la art. 38, care obligă traducătorul, la înregistrarea în Registrul traducătorilor să facă dovada spaţiului şi a dotării minime a biroului (în condiţiile prevăzute de regulament, desigur). Deci, alte costuri obligatorii legate de aceste dotări (cine stabileşte ce înseamnă dotări “minime”?). Legea-etalon (a notarilor), sursa de inspiraţie a proiectului de lege pentru traducători, nu menţionează o astfel de prevedere pentru notari. De altfel, nici o societate înfiinţată în România nu depune la Registrul Comerţului o astfel de dovadă la înregistrare. Încă o discriminare la mână! Mai mult, dacă până acum înregistrarea consta în prezentarea la Tribunal cu actele şi ştampila, fără alte cheltuieli aferente, din momentul intrării în vigoare a legii situaţia se va schimba, pentru că, desigur, traducătorul va trebui să plătească o taxă care se va face venit la bugetul Uniunii. Căci traducătorii autorizaţi (judiciari) nu se vor mai înregistra la tribunal, ca până acum, ci la Uniunea Traducătorilor – sau cel puţin aşa se înţelege din art. 38, al (3) (“Dovada înregistrării se face cu certificatul de înregistrare emis de către Uniune“) – chiar dacă Registrul care urmează a fi “înfiinţat” (art. 42), există deja şi este ţinut de Ministerul Justiţiei. Iar dacă intervin modificări în activitatea traducătorilor, ele trebuie, desigur, înregistrate, lucru pentru care se va plăti o altă taxă, ce se va constitui ca buget al Uniunii.
Art. 47 (1) g) cuprinde o prevedere interesantă, întrucât traducătorul urmează să beneficieze “de asigurări sociale pe baza contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de stat şi/sau la sistemul privat, în condiţiile legii” – de verificat ce lege ar putea exonera o categorie profesională de la plata obligatorie a asigurărilor către stat. Căci asta se înţelege din folosirea cuvântului “sau“. Deşi ar fi bine pentru toată lumea (nu doar pentru traducători) să fie liberă să aleagă între sistemul de stat şi cel privat sau să opteze pentru amândouă, legile actuale obligă toate persoanele care obţin venit/profit să plătească la stat.
Litera h) a aceluiaşi articol (recunoaşterea vechimii în muncă pe perioada exercitării profesiei) este destul de ambiguă – în condiţiile în care traducătorul ar trebui să beneficieze de un noroc neverosimil ca să aibă de muncă în fiecare zi, să câştige din traducere permanent şi să plătească asigurarea de pensie o perioadă îndelungată, care să-i poată fi luată la socoteală ca “vechime în muncă”. De altfel, “vechimea în muncă” se ia la socoteală în cazul angajaţilor, nu în cazul liber-profesioniştilor, iar traducătorul nu va putea avea calitatea de angajat (ca traducător judiciar), conform acestei legi.
Art. 47, al. (2) – (6) tratează problema tarifelor ce urmează a fi practicate de traducătorii judiciari, iar prevederile – mai detaliate decât ale actualei legi – sunt binevenite. Se precizează, de pildă, că regimul de urgenţă – pentru care se aplică o mărire de 50% – este de “până la 48 ore de la înregistrarea cererii”. Cu alte cuvinte, dacă un client solicită o traducere mai devreme decât poimâine (nu alaltăieri, cum vor toţi de obicei, başca la tariful normal), va trebui să plătească cu 50% în plus. O prevedere de bun-simţ, care va mai lua din presiunea exercitată asupra traducătorului, suportată de acesta la tarife de nimic. Mai puţin bună este prevederea conform căreia tariful pentru interpretare simultană la cască va creşte doar cu 75%, nu cu 100%, cum prevede actuala lege. Însă această prevedere este compensată, oarecum, de o alta, care stipulează că “Onorariul cuvenit pentru serviciul de interpretare nu poate fi mai mic de 300 lei” – al. (5)
Art. 49 enumeră obligaţiile traducătorului. Printre altele, acesta este obligat să se perfecţioneze continuu – (1), m) – ceea ce, în sine, e un lucru bun. Dar, desigur, presupune costuri (căci legea nu zice nicăieri că pregătirea profesională continuă va fi gratuită; de altfel, alte detalii nu se dau – dar probabil dă bine ca prevedere legală). Este binevenită explicitarea obligaţiei păstrării secretului profesional. Luăm aici cunoştinţă şi de obligaţia plăţii taxei fixe anuale către Ministerul Justiţiei, precum şi a “contribuţiilor băneşti profesionale” – probabil taxele către Uniunea Traducătorilor. Taxe care, evident, vor apăsa traducătorul, care – are, n-are de muncă – va trebui să plătească, sub sancţiunea suspendării autorizaţiei, aşa cum s-a văzut mai sus (art. 30).
Lit. f) reiterează obligaţia traducătorului de a se prezenta “ori de câte ori este chemat” de către organele judiciare sau conexe (vezi şi art. 4). Cu alte cuvinte, traducătorul este obligat să stea non-stop în aşteptarea organelor judiciare, să-l cheme să traducă (?!?!). Totul sub ameninţarea sancţionării cu încetarea calităţii de traducător, desigur.
Art. 50 se referă la examenul de reexaminare periodică, o dată la 6 ani – care (chiar dacă nu e chiar pe placul unor traducători, ca şi cel iniţial, de dinaintea autorizării) va aduce un plus de competenţă şi de calitate în activitatea de traducere Problema principală aici va fi tot de bani, de alte taxe de plătit. Al. (2) (Traducătorul şi interpretul judiciar are (sic!) dreptul de a se prezenta la cel mult două sesiuni ale examenului de evaluare profesională periodică. Nepromovarea sau, după caz, lipsa nejustificată la două examene de evaluare profesională periodică consecutive atrage încetarea calităţii de traducător şi interpret judiciar sau, după caz, a autorizării pentru limba străină de autorizare pentru care s-a organizat examenul) este atât ambiguu, cât şi nedrept. Ambiguu – pentru că nepromovarea sau neprezentarea atrage încetarea calităţii de traducător sau a autorizării, după caz. După care ”caz”? Cine, ce şi cum stabileşte? Nedrept – pentru că nu ai voie să lipseşti nejustificat decât de la o sesiune – dacă lipseşti şi la a doua eşti sancţionat. Cine şi cum stabileşte absenţa justificată sau nejustificată? Şi de ce ar fi absenţa sancţionabilă cu încetarea autorizării şi nu doar cu suspendare? Probabil pentru ca traducătorul să reia de la capăt toate procedurile de autorizare – inclusiv plata taxelor? Mai mult decât atât: ce înseamnă ”încetarea calității de traducător SAU a autorizării”? Calitatea de traducător (neautorizat) depinde exclusiv de persoana traducătorului, nu i-o poate lua nimeni, niciodată. El poate să și-o exercite oricând și oricum dorește. Sau nu. Calitatea de traducător autorizat poate fi anulată prin retragerea autorizației. Or, cum legea privește exclusiv traducătorii autorizați (judiciari), acest articol al legii ar trebui să se refere exclusiv la încetarea autorizării.
Art. 51. Al (1) e bun şi nu e bun, depinde de punctul de vedere. El prevede faptul că traducătorul nu are voie să traducă pentru el însuşi, nici pentru rudele şi afinii de până la gradul IV inclusiv. Adică pentru un văr, de exemplu. Din punctul de vedere al familiei traducătorului – şi, probabil, şi al traducătorului – această prevedere sigur nu e bună. Cu alte cuvinte, “un traducător la casa omului” nu mai e bun. Cât de constituţională este această prevedere rămâne de stabilit. Legea avocaturii, de pildă, nu prevede nimic în acest sens (adică avocatul să nu aibă voie să-şi reprezinte o rudă). Cel puţin eu nu am găsit. Se poate pune aici o întrebare interesantă: se aplică această prevedere şi în cazul prevăzut la art. 5, al (1)? Dacă – în cazul unor limbi rare – nu există vreo altă “persoană de încredere” în afară de un traducător care e rudă cu beneficiarul traducerii, ce se întâmplă??
Alineatele (4)-(6) vin cu precizări explicite în sensul obligaţiei traducătorului de a nu-şi folosi autorizaţia / ştampila de traducător judiciar în alte scopuri prevăzute de lege, precum şi de a nu încredinţa nimănui specimenul de semnătură sau coli în alb. Întrebarea care se poate pune aici este: cum rămâne cu specimenul care trebuie depus la notar? Sau nu mai trebuie depus? De altfel, relaţia traducător-notar (mult discutată printre traducători) nu este avută în vedere deloc în această lege. În rest, prevederile sunt bune, pentru evitarea abuzurilor şi ilegalităţilor.
Art. 52-55 introduc răspunderea – disciplinară, civilă şi penală a traducătorului. Un lucru care în sine e bun – sub rezerva tuturor observaţiilor de mai sus. Şi de mai jos:
– pentru “nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la declararea şi plata impozitului pe veniturile realizate” (abatere disciplinară, art. 53, lit. i) există o instituţie a statului care se numeşte ANAF. Şi în sarcina căreia cade sancţionarea, în cazul abaterii.
– Interesant este că abaterile disciplinare sunt enumerate separat de sancţiuni, nefiind corelate (adică: pentru abaterea x se aplică sancţiunea y) – astfel că traducătorul care nu şi-a plătit impozitul, de pildă, poate fi sancţionat de două ori: o dată de ANAF şi o dată de MJ (poate chiar cu amendă de la 500 la 4000 lei, cf. art. 55, (1), b)?)
Art. 56-60 aduc dispoziţiile finale şi tranzitorii, din care observăm că:
– traducătorii care sunt actualmente autorizaţi devin automat traducători judiciari, fără a trece prin procesul complicat (inclusiv examenul) de autorizare prin care vor fi nevoiţi să treacă noii traducători judiciari – ceea ce, evident, este discriminatoriu faţă de aceştia din urmă. E adevărat, actualii traducători vor fi trece prin “evaluare periodică” – dar pentru aceasta se acordă un termen “cel mult” 10 ani. Cel mult 10 ani poate însemna şi 9 ani – timp în care poţi face pe puţin 2-3 facultăţi şi nenumărate specializări. Cu alte cuvinte, ai timp să înveţi, nu te poate prinde nimeni, vreme de câţiva ani, cu “mâţa în sac” că nu ştii limba pentru care eşti autorizat (da, pot exista şi astfel de situaţii, de vreme ce autorizarea se face pe bază de dosar şi în prezent nu-ţi verifică nimeni cunoştinţele de limbă străină în domeniul juridic);
– traducătorii autorizaţi care în prezent nu-şi exercită profesia sunt obligaţi să solicite “suspendarea calităţii” de traducător în termen de 6 luni de la intrarea legii în vigoare – dar, evident, motivând “justificat”. Se pune aici întrebarea: dacă un traducător nu are decât o solicitare (de la un organ judiciar etc.) într-un an calendaristic se cheamă că îşi exercită profesia? Dar dacă se întâmplă să nu aibă nici una (căci se întâmplă)?
– dacă traducătorii care nu-şi exercită profesia nu solicită suspendarea, oricum aceasta se va face “de drept”, după 6 luni de la intrarea în vigoare a legii. Înţelegem de aici că vor fi verificaţi dacă îşi exercită (sau nu) profesia toţi cei aprox. 37.000 de traducători. Rămâne totuşi întrebarea: dacă eşti traducător autorizat şi n-ai fost solicitat niciodată de organele judiciare (căci ştampila pe care ţi-ai pus-o pe alte documente, la cererea biroului cu care colaborezi, nu se pune), va trebui în mod necesar să fii suspendat de drept?
– din art. 59 aflăm cum va lua fiinţă Uniunea Naţională a Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari din România şi cum va face primul congres: MJ va convoca asociaţiile profesionale existente, care în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a legii trebuie să înfiinţeze Uniunea şi să facă şi Congresul. Un termen destul de scurt. Desigur, din rândul acestor asociaţii se vor desemna şi organele de conducere ale UNTIJR, inclusiv cele plătite (colegiile directoare ale Camerelor)?
– Ministerul Justiţiei ia în seama sa cheltuielile legate de înfiinţarea, punerea în funcţiune şi întreţinerea registrului informatic al traducătorilor (echipamente informatice, software, personal), cheltuieli care vor fi suportate din taxele colectate de la traducători, desigur. De altminteri, un astfel de registru există, se află online pe site-ul MJ şi este absolut funcţional. Poate ar avea nevoie doar de ceva actualizări sau de funcţii suplimentare, sau de alt aspect (un model aici), însă în nici un caz nu sunt absolut necesare investiţii majore (cum se pare că preconizează noua lege; de altfel, experienţa recentă în materie de achiziţii de software de către stat nu este chiar pozitivă şi, prin urmare, achiziţionarea noului soft poate crea suspiciuni şi speculaţii)
– aflăm şi că “Lista cuprinzând traducătorii şi interpreţii judiciari se comunică Ministerului Finanţelor Publice, în vederea impozitării“. După ce, desigur, toţi traducătorii şi interpreţii judiciari s-au înregistrat deja la Finanţe (conform art. 38, al. (2), căci altfel nu şi-ar fi obţinut autorizaţia!
_________________________________
(Articol apărut prima dată pe AntiTot)