Muzeul Național al Literaturii Române, ca orice muzeu, nu este profitabil. Nici măcar nu este foarte vizitat. Dar care muzeu este? MNLR, cel puțin, se numără printre puținele muzee active, deschise către public nu doar prin exponate “moarte“, ci și prin activități pline de viață, evenimente și manifestări literare și culturale aproape zilnice, prin care scriitorii contemporani își găsesc promovarea și aprecierea în rândurile publicului, iar cei clasici – cinstirea și prețuirea, așezarea în memorie și istorie.

Mulți români habar nu au că MNRL există. Unii au aflat de curând de la televizor, unde, cu chiu-cu vai s-a strecurat câte o știre privind iminenta evacuare a muzeului .

Poate că, dacă data stabilită pentru evacuare nu ar fi coincis cu ziua comemorării morții lui Eminescu, “cazul MNLR” nici nu ar fi fost pus pe tapet. Dar, datorită acestei (cinice) coincidențe, unele televiziuni au “bifat“ o transmisie-două de la locul protestelor.

Căci da, au fost și proteste față de acest abuz, față de această încălcare a drepturilor noastre, ale tuturor, față de lipsa de interes a statului român – răspunzător, prin lege, de conservarea patrimoniului și de punerea lui la dispoziția publicului, în virtutea constituției și a unor legi speciale. Conform acestor legi, monumentul istoric (de interes național) ce găzduiește muzeul ar trebui să-și păstreze destinația actuală, să continue a adăposti patrimoniul mobil (de importanță națională) aflat aici de aproape 60 de ani: manuscrise și cărți vechi de căpătâi ale neamului nostru .

Protestele față de proiectul minier de la Roșia Montană nu au fost îndreptate doar către protejarea mediului, ci și a patrimoniului. Cazul MNLR este o altă Roșie Montană, dar fără pericolul cianurii. Este “doar” un atac la moștenirea noastră culturală – inițiat de niște reprezentanți ai statului care nici măcar nu-și cunosc obligațiile. Nu mai vorbim de legi, ori, mai “rău”, de identitate națională, moștenire spirituală ori patrimoniu cultural…

Față de acest atac au protestat doar scriitorii. Mă rog, unii dintre ei. Nu vă gândiți că s-au coborât din turnul de fildeș vreun Cărtărescu, Manolescu sau Patapievici. Nu doar că nu au coborât în stradă, dar nici măcar nu au luat vreo atitudine publică.

Iar acei scriitori care au protestat au fost cuminți. Au fost pașnici. Nu au oferit televiziunilor știri SENZAȚIONALE sau CUTREMURĂTOARE. Au protestat prin ce fac ei mai bine. Prin scriitura lor. Prin poezia lor, recitată în stradă, pe treptele muzeului:

Nu mai puțin de cinci proteste au avut loc în ultimele două săptămâni (cu un număr de participanți variind între 10 și 150 de persoane): unul în fața Primăriei București – responsabilă de evacuarea MNLR,(Opriți evacuarea Muzeului Literaturii Române! –  pe 4 iunie ), restul în fața muzeului:

– 8 iunie: Nu aruncați literatura în stradă

10 iunie: Recviem pentru muzeu

11 iunie: Nu aruncați memoria literaturii în stradă

15 iunie: Poezia în stradă

 

Pe la televizor – mai nici o vorbă, nici o dezbatere publică, nu s-a inflamat nimeni, nu s-a revoltat nimeni. Cultura nu face “rating”. Un fel de foc de paie am văzut într-o seară, la Realitatea TV. S-au revoltat Rareș Bogdan și Ion Cristoiu. Am crezut că va fi scânteia ce va aprinde vâlvătaia. S-a făcut apel la societatea civilă. Unde e atitudinea civică, unde sunt cetățenii, unde sunt ONG-urile?

Ei bine, a existat cel puțin un ONG care s-a implicat și a protestat: Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate – ARCEN. Niște tineri frumoși, care nu vor să lase România să moară. Lor li s-au alăturat scriitori și simpli cetățeni. Mulți-puțini, câți au fost, au fost. Și unul singur dacă protesta, stingher, pe treptele muzeului, și acela încă ar fi contat. Sau, mă rog, ar fi trebuit să conteze – ca fiind singurul român care a simțit amenințarea hâdă, pândind din fapte și acte iresponsabile ale aleșilor neamului, vinovați de iminenta aruncare în stradă a muzeului literaturii noastre. Chiar și acel unic român ar fi trebuit să fie subiect de știre, dacă nu SENZAȚIONALĂ, măcar CUTREMURĂTOARE…

Hidoasa conspirație a tăcerii continuă însă. Ministerul Culturii tace, Academia Română tace, Uniunea Scriitorilor tace, televiziunile tac, intelectualii țării au căzut în somn de moarte. Primăria Municipiului București dă în cele din urmă un comunicat anemic, în care menționează că “In urma evaluarii mai multor imobile, primarul general, Sorin Oprescu, si ministrul culturii, Kelemen Hunor, au convenit asupra unui spatiu adecvat depozitarii obiectelor de patrimoniu aflate in Muzeul National al Literaturii Romane.” Halal “evaluare”, dacă singurul spațiu găsit este în Casa Presei – nu tocmai adecvat adăpostirii unor obiecte de patrimoniu. De fapt și de drept, poate că imobilul din Piața Presei ar trebui închis cu totul, fiind atât de șubred, încât, la primul cutremur major, s-ar dărâma, punând în pericol viața a circa 10.000 de oameni – o altă problemă (nerezolvată) a autorităților noastre publice.

Autoritățile își văd de treburile lor (care treburi se vede că nu coincid cu ale noastre) ignorând, în continuare, laolaltă cu mass media și marii intelectuali ai țării, problema gravă cu care se confruntă Muzeul Literaturii Române…

O problemă care ar fi putut fi simplă, dacă nu ar fi complicat-o mai-marii noștri: legea e clară și stipulează că, în procesul retrocedării, trebuie să se țină seama de principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al societății. Or, în cazul clădirii în care funcționează Muzeul Literaturii, este vorba de un monument istoric de importanță națională. Ei bine, importanța asta națională ține ea de interesul general al societății? Aceasta e întrebarea. Retorică, desigur. Răspunsul autorităților ar trebui să vină de acum prin fapte: să se negocieze cu actualul proprietar condiții decente, echitabile pentru rămânerea muzeului în actualul imobil – care, la o adică, își poate păstra destinația actuală  printr-o hotărâre de guvern. Numai să vrea guvernul, nu-i așa?

(Vezi și:

Ghid legislativ de salvare a Muzeului Literaturii Române pentru domnii Kelemen și Ponta;

Salvarea Muzeului Național al Literaturii Române – în mâinile lui Kelemen Hunor și ale lui Ponta)

_______________________________________________

(Articol publicat prima dată pe blogul Ţărănista)