Tag Archives: poezie contemporană

Alo, poeții! Vă dați jos la prima? 4.8/5 (5)

Poetry is, after all, a question of taste, like most aesthetical undertakings of the human spirit. And, as such, it is also subject to fashion, opinion makers and, of course, literary critics who draw the trends and canons of modern literature. In the meanwhile, the readers are left behind…

Într-o bună zi, poeții și-au făcut bagajele și s-au dus. Nu cu pluta, că aia e mai lentă și poate fi ușor ajunsă din urmă și, eventual, răsturnată.

Au plecat cu trenul. Trenul Poeziei. Și-au împachetat frumos cuvintele, necuvintele, cuvințelele, și-au înghesuit în bagaje metaforele încărcate de sensuri, dar mai ales pe cele fără de sens, și-au făcut pachete și pachețele din forme fără fond și… duși au fost. Cu Acceleratul. Să nu cumva să-i prindă din urmă Publicul. Vulgul. Lui i-au lăsat rimele “facile”, ritmurile “inutile”, râzând de sus de el, lăsându-l pradă manelelor. Și romanțioșilor siropoși care învârt cuvinte zaharisite în melodii mieroase până la greață.

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Originalitatea nu (mai) există .

Originality no longer exists. There is no way for it to exist anymore. Everything has been done and said. The most important thing is not to add originality to a work or an act, but to add some kind of value.

Cu ani buni în urmă, mi-a trăsnit deodată prin cap că originalitatea nu (mai) există. Nu are cum să (mai) existe. De atunci am tot frământat în minte ideea unui eseu pe această temă. N-am avut niciodată timp să îl scriu, ori mi s-a părut că “aluatul” său nu e încă bine crescut și mi-am tot amânat scrierea. Până când, într-o bună zi cu soare (mă rog, nu știu dacă era soare, dar pentru mine a fost însorită, cel puțin la modul figurat :)), în toiul unei polemici de pe grupul Engleza-Romana, pe care l-am înființat pe Facebook, a intervenit Olaf Tryggvasson, cu următorul comentariu, pe care, cu permisiunea autorului, l-am preluat și vi-l prezint aici, pentru că se pliază întru totul pe ideile mele pe tema originalității. Este scris dintr-o suflare, ca replică în cadrul unei discuții – deci nu reprezintă totalitatea concepțiilor lui Olaf, nici nu cuprinde toată substanța ideilor lui ‒, însă eu am preluat acest mini-eseu scris pe fugă, dar cu implicare, considerându-l cel puțin un foarte bun punct de plecare într-o discuție mai amplă pe tema originalității. Poate cu ocazia asta se va îndura Olaf de noi și va publica pe blogul său (Filosofie cu ciocanul) textul despre care vorbește la final ;), care se anunță a fi cel puțin incitant. Mulțumesc, Olaf!

P.S. Am marcat cu aldine, ca de obicei, fragmentele care mi-au atras atenția în mod deosebit. 

Nici unul dintre noi nu face nimic original. Ăsta e doar un stereotip al post-modernismului, menit a combate frica de moarte a artei şi a acomoda complexele şi vanităţile crescute ale intelectualilor. Originalitatea nu înseamnă nimic. Mă îndoiesc că ar exista, cu adevărat. Spunea cineva că singurul lucru nou pe lumea asta e istoria pe care nu o cunoaştem. Nu prea sunt lucruri care nu s-au mai făcut. Poţi, din când în când, să creezi ceva nou sau să ai o idee nouă (nu vreun curent nou, nu vreun stil nemaivăzut, nu vreo abordare nepământeană – astea mi se par braşoave şi etichete). Motivul pentru care pictura lui Picasso a apărut atât de târziu în istorie este, cred, acela că, dacă ar fi apărut mai devreme, i s-ar fi spart tablourile în cap şi ar fi fost aruncat în brânci pe scări, nu că nu s-ar fi gândit sau priceput nimeni să deseneze curbele în unghiuri şi elementele fără perspectivă; supra-realismul nu a PRODUS nimic nou, a luat doar lucrurile şi le-a rupt legătura logică. Deci, uneori, poţi crea nu vreun curent, ci un lucru, pur şi simplu. Din când în când. O masă. Un scaun. Un cântec. Important e să fie bune, trainice şi frumoase, nu… originale. Suntem plini de oameni care se vor originali, e cel mai puţin original lucru de pe pământ.

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10