1 Martie-Mărţişor: tradiţie multimilenară. Erori şi posibile adevăruri 5/5 (5)
5/55

O căutare rapidă pe internet cu privire la sărbătoarea de 1 Martie şi la mărţişor va da, în mare, cam aceleaşi rezultate. Printre altele, ni se va spune că strămoşii noştri romani sărbătoreau Anul Nou la 1 Martie, obicei preluat ulterior de strămoşii noştri daci, suprapunându-se, eventual, altor obiceiuri străvechi ale acestora. NIMIC MAI FALS!

Există date istorice, fapte necontestate şi incontestabile, documente scrise etc. care atestă fără drept de tăgadă faptul că romanii sărbătoreau Anul Nou la 1 ianuarie, începând încă din anul 153 ÎNAINTE DE HRISTOS, iar calendarul actual, cu sărbătorirea noului an tot la 1 ianuarie, a fost oficial adoptat pe vremea lui Cezar, în anul 46 î.Hr. Nici vorbă, aşadar, ca romanii să fi sărbătorit anul nou la 1 Martie în anul 106, când Dacia a fost cucerită de aceştia.

După ce am clarificat această gravă eroare, să încercăm acum să dăm de străvechile origini ale mărţişorului. …În genere se admite c㠔Mărţişor” este diminutivul lui “martie”, sau poate al mai vechiului “marţ”. Din punct de vedere etimologic, întâlnim din nou o eroare, de data aceasta la nivel academic. Iată ce spune DEX 98 despre cuvântul martie:

MÁRTIE s.m. invar. A treia lună a anului, care urmează după februarie; mărţişor, marţ. [Var.: (înv. şi pop.) mart, (pop.) márte s.m. invar.] – Din sl. martiĩ.

Aşadar, atribuie acestui cuvânt o origine SLAVĂ, după ce menţionează între paranteze varianta învechită şi popular㠓mart” şi pe cea popular㠓marte”, a căror etimologie nici nu poate fi pusă în discuţie. DEX-ul “repar㔠într-un fel greşeala la cuvântul “marţ” (= “martie”, “mărţişor”), menţionând că provine din latinescul “martis (mensis)”, adică (luna lui) Marte. Aşa mai venim de acasă, cum se spune.

Am ajuns acum la acest zeu Marte, pe care se crede în genere că dacii l-ar fi preluat de la romani. Din nou eroare! O străveche legendă spune că zeul trac (apoi grec) Ares s-a născut pe teritoriul daco-get. Etimologii atribuie numelui Ares o origine traco-dacică. Spiritul războinic al dacilor este bine cunoscut. Mai puţin cunoscut este faptul că dacii erau foarte cruzi cu prizonierii de război şi că importanţa zeului războiului era foarte mare pentru ei. Istoricul Iordanes ne spune că aceştia “l-au adorat întotdeauna printr-un cult foarte sălbatic (căci victimele lui erau prizonierii ucişi), socotind că arbitrul războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se închinau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiurile copacilor spoliile” (armele şi veşmintele luate de la duşmanii ucişi).

Se ştie că mitologia romană este în mare calchiată după cea greacă. Ares al grecilor (preluat de la traci) a devenit Mars (Marte) la romani. Nici vorbă, deci, de preluarea de către daci a cultului lui Marte. Poate doar de o revigorare a acestuia sub ocupaţia romană, deşi, cum se va vedea mai departe, 1 Martie nu are mai nimic în comun cu zeul romanilor decât, cel mult, numele. Adică dacii au continuat să-şi adore zeul propriu, dar sub alt nume. Că aşa stau lucrurile, o poate dovedi faptul că, deşi romanii au mutat oficial sărbătorirea noului an la 1 ianuarie -– dată legată de intrarea în funcţie a noilor consuli, însoţită de mari sărbători populare şi suprapusă sărbătorilor dedicate zeului solar Mitra –, daco-geţii au continuat sărbătorirea noului an la 1 Martie, conform unei tradiţii mult mai vechi decât cea impusă de ocupaţia romană.

E adevărat, şi romanii, ca de altfel toate popoarele antichităţii, sărbătoreau în vechime noul an în primăvară, conform calendarului lunar. Dar în momentul cuceririi Daciei, sărbătoarea de 1 ianuarie era deja oficializată de vreo 260 de ani, iar tradiţia fusese împământenită mult anterior. La populaţia autohtonă, însă, 1 Martie a fost vreme îndelungată cea mai importantă sărbătoare din an, fiind celebrat㠖 chiar în timpul ocupaţiei romane – cu urări, cântece, jocuri, petreceri, şi daruri, semnificând bucuria, încrederea în noul an, renaşterea naturii, speranţa de belşug şi noroc.

Să revenim la mărţişor…. Obiceiul popular impune ca, după purtarea mărţişorului toată luna martie, acesta trebuie să fie predat naturii, prin agăţarea într-un pom. Oare nu aminteşte acest obicei de acele spolii agăţate de daci pentru împăcarea zeului războiului?

Este aproape unanim recunoscut faptul că iniţial mărţişorul a fost o amuletă şi că vechimea lui e foarte mare (se speculează chiar o vechime de 8000 de ani, căci s-au găsit pe teritoriul nostru mici pietre de râu, vopsite în roşu pe o parte, în alb pe cealaltă). Dar cercetătorii nu merg mai departe de semnificaţia sa agrară sau de asocierile cu frumuseţea şi/sau cu eroticul, eventual cu mariajul (roşul – simbolul vitalităţii feminine, albul – simbolul înţelepciunii masculine).

Fără îndoială că ulterior a avut loc o contaminare cu riturile agrare legate de noul an şi de venirea primăverii, fapt facilitat şi de atribuţiile extinse ale “noului” zeu Marte: acelea de zeu al primăverii, al fertilităţii, de ocrotitor al câmpului, de protector al vitelor. Este foarte posibil însă ca această amuletă să fi avut, înainte de semnificaţiile agrare/erotice, un rol strâns legat de riturile închinate zeului războiului, căruia dacii îi aduceau ca ofrandă spoliile şi primele prăzi. Moneda, banul semnifică în primul rând o valoare materială, care ar fi putut foarte bine să ia locul prăzilor încredinţate zeului. Or, se ştie că iniţial mărţişorul consta dintr-o monedă legată cu şnur alb-roşu (albul putând simboliza aici pacea, liniştea, iar roşul – sângele şi războiul). De ce, dar, să refuzăm o semnificaţie iniţială legată de ofranda adusă zeului trac al războiului, mai ales că însuşi numele amuletei face trimitere directă la Marte, noul nume impus de romani, sub care daco-geţii îşi adorau străvechiul zeu?

Iată, aşadar: obiceiul mărţişorului este obiceiul nostru profund autohton, mult mai profund autohton decât se crede în genere (conform unor erori de interpretare) iar romanii –- în afară de numele oficial al zeului impus ulterior dacilor – – nu au nici o legătură cu el, nici în ce priveşte data – atât de speculata zi de 1 Martie, ca zi a Anului Nou roman, preluată de daci (!?)–, nici în ce priveşte obiceiul în sine, legat intrinsec de zeul autohton al războiului.

Faptul că, se pare, acest obicei a fost la un moment dat panbalcanic îşi poate avea explicaţia, pe de o parte, în răspândirea mult mai largă a daco-geţilor odinioară, depăşind mult teritoriul actualei Românii, iar pe de altă parte -– de ce nu? -– printr-un împrumut al obiceiului de către alte popoare balcanice. Cam cum ar fi împrumutul contemporan al sărbătorii Sfântului Valentin, care se pare că a “ucis” definitiv Dragobetele autohton….

Ce sărbătoare străină a privăverii ne va răpi în viitor Mărţişorul nostru? Ziua Sfântului Monan, scoţianul? Ziua Muncii australiană? Ziua Berii islandeză? Ziua în care Nebraska a devenit al 37-lea, sau Ohio al 17-lea stat american?…

Din ce în ce mai globalizaţi, sărbătorim Valentinii şi Haloween-urile altora, uitând că,

(Foto: Wikipedia)
(Foto: Wikipedia)

în materie de tradiţii, noi, românii, putem da lecţii multor altor popoare ce şi-au uitat rădăcinile, au importat sărbători de la alţii, ori şi-au creat sărbători artificiale, unele nu mai vechi de 500 de ani.
Din fericire, Mărţişorul nostru beneficiază încă de o vitalitate rar întâlnită la un obicei multimilenar. Ce ar fi dacă am sărbători cu aceeaşi vigoare Dragobetele nostru, Rusaliile noastre, Arminden-ul nostru?… De ce tindem să uităm tradiţii din care poporul român şi-a tras seva şi şi-a creat identitatea?…

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!