[pullquote]Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta de a-i sili să-şi uite limba?[/pullquote]

Pe Eugen Barbu l-am descoperit târziu, după ce am terminat liceul. Romanul Groapa avea pe vremea mea un regim de semi-interdicţie, nu era inclus în programă,  iar lectura obligatorie Şoseaua Nordului nu mi-a trecut prin faţa ochilor decât sub formă de extrase, prin şcoala generală. Nu m-au atras extrasele alea cât să citesc toată cartea. Mă atrăgea, în schimb, Groapa, de care tot auzeam, dar pe care nu o găseam în librării. Când am găsit-o, târziu, la buchiniştii de la Universitate, am citit-o pe nerăsuflate. Am descoperit un Barbu frust şi un alt fel de realism românesc.

Cu Princepele, în schimb, am descoperit o faţă a lui Barbu pe care nu aş fi bănuit-o în veci. Din cauza acuzaţiilor de plagiat de care auzisem, mi-am amânat lectura acestui roman până târziu în viaţă. Până când cineva mi-a recomandat-o cu atâta căldură, a pledat  cu atâta convingere în favoarea cărţii, încât m-a convins că merită să o citesc. Mai apoi, m-am convins singură, citind cartea.

De ce merită citită?

Pentru că, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai reuşite experimente stilistice şi lingvistice din literatura română.

Dacă Dimitrie Cantemir experimenta în Istoria Ieroglifică ce se putea face cu limba română a prezentului său, dar şi a viitorului – printr-o retorică savantă şi o abundenţă de neologisme – Eugen Barbu face în Princepele un experiment invers, exploatând o limbă română veche, a trecutului, care te face să crezi că povestirea este relatată de un trăitor din timpurile lui Caragea. E adevărat, Barbu (ca şi Cantemir) forţează limitele – limba este pe alocuri prea arhaică pentru începutul de secol XIX, când se petrece acţiunea (aşa cum limba lui Cantemir era prea modernă pentru începutul de secol XVIII) – dar tocmai prin aceasta cartea devine cu atât mai interesantă, determinând cititorul să se întrebe ce s-ar fi putut scrie în această limbă, dincolo de textele religioase şi cronicile care constituiau literatura română veche.

Abundenţa de arhaisme din Princepele îl poate frapa, pe alocuri, pe cititorul al cărui ochi e nedeprins cu literatura veche,  dar dă textului o culoare pe care alţi scriitori evocatori ai unor timpuri trecute (ca Sadoveanu, de exemplu) nu au reuşit să o dea operelor lor, în ciuda măiestriei pe alocuri desăvârşite.

Am ales să vă prezint din carte un fragment deosebit de relevant pentru felul în care perioada fanariotă a rămas în istoria noastră: o parte dintr-un discurs pe care principele îl ţine lui messer Ottaviano, vrăjitor şi consilier de taină. Interesant este cum se poate face o paralelă perfectă între vremurile de atunci şi cele de azi, din punctul de vedere al mentalităţii, al obiceiurilor, al limbii… Un tablou perfect al societăţii româneşti de azi, dacă înlocuim ici-colo nişte termeni (de pildă, grecesc / turcesc, cu american / european):

Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şapte cuvinte, trei sînt greceşti şi două turceşti, ce mai rămîne?

I-am lipsit de simţul militar ca să pot să-i stăpînesc. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbuşit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este.

Vii tu, un copil, şi vrei să mă înveţi ce mai am de făcut? Ce mai am de făcut? Şcoala e grecească de asemenea, mînăstirile ale compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara,sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună-ziua fără bacşiş. Înţelegi? Ştii ce-i acela bacşiş? Nice cu tunurile, nice cu puscile nu poţi face mai mult rău. Atunci cînd un neam ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut şi eu l-am ruinat. […]

Mie nu-mi trebuie împotrivire, pentru că împotrivirea este mama cugetării şi cugetarea scuteşte de sînge mîna ce doreşte să verse sîngele. Uite, ţin în mîinile mele un şirag de mătănii, mă sfiesc şi mă rog, popii au asurzit cu rugăciunile lor poporul care crede că jaful ce-l fac e urgia venită de la Dumnezeu, pentru că aici, pe pămînt, trebuie ispăşit, nu în altă parte. Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete.  […]

Mi-am adus toate neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate. Mitropolitul mă binecuvîntă şi mă numeşte în faţa mulţimii cel mai mare prieten al acestui norod, eu îl jupoi şi el se roagă pentru sănătatea mea.

Să ştii că cel mai uşor lucru pe lumea asta este să fii nedrept. […] Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta.  Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile. […]

Sfinţii, chiar dacă ar mai învia pe acest pămînt, ar fi ucişi cu pietre.  Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti. […]

Orice tiranie se sprijină pe o aristocraţie şi eu mi-am făcut-o. N-o vezi în jur? Au caleşti de Viana, au cai, au moşii, au mine, au tot. […] Frica le este nevasta de fiecare noapte. […] Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii. […] Au învăţat cu vremea una să spună şi alta să facă. […]

Am şi cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el latră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc în trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi asta ajunge! Mai are puterea despre care îmi vorbeşti vreun văl, ca să-l sfîşii…