Dimitrie Cantemir – personalitate unică, dar nu singulară a epocii sale 5/5 (6)
5/56

De-a lungul timpului, numeroşi cărturari români de calibru l-au considerat şi consacrat pe Dimitrie Cantemir ca personalitate aparte, cu totul în afara timpului său.

Dimitrie Cantemir (1673-1723). 31 august 2913 - ziua limbii române, 340 de ani de la naşterea lui Cantemir, 290 de ani de la moartea lui Cantemir
Dimitrie Cantemir (1673-1723)

De la specificitatea limbii şi a stilului domnitorului cărturar până la erudiţia şi formaţia sa intelectuală, diversele laturi ale activităţii şi personalităţii lui Cantemir au fost analizate din toate punctele de vedere, concluzia cvasi-unanimă, transmisă de la o generaţie de cercetători la alta (pe modelul copy-paste, aș spune), fiind aceea că marele nostru cărturar a fost nu doar o figură unică, ci şi singulară, pe alocuri stranie, a epocii sale.

Un exemplu elocvent în acest sens sunt studiile privind limba lui Cantemir; nu puţini au fost aceia ce l-au etichetat pe acesta drept un creator de “limbă cu totul artificială” (Dumitru Velciu), scriitor într-un stil “de tot neromânesc” (Ion G. Sbiera) ce a împins inovaţiile “până la siluirea construcţiei româneşti” (Gh. Nedioglu). Această părere o împărtăşeşc şi Gh. Sion, Dan Bădărău, Iorgu Iordan sau chiar Al. Piru.

Astfel de interpretări ale stilului şi limbii cantemiriene caracterizează majoritatea studiilor despre opera domnitorului. Explicaţiile cercetătorilor privind artificialitatea, bizareria stilului şi a limbii lui Cantemir au avut cel mai adesea ca premisă ipoteza necunoaşterii limbii materne de către acesta: “Se pare că acest om învăţat, care cunoştea aşa de bine geografia şi istoria ţării, pierduse oarecum simţul limbii” – constată P. P. Panaitescu. La rândul lui, Al. Piru afirmă despre Cantemir: “A stat […] 34 de ani în medii de altă limbă, 22 de ani in Turcia, 12 ani în Rusia şi numai 16 ani în Moldova. În asemenea condiţii putem admite că se exprima mai bine în limba latină […] decât în limba română“.

Aceste aprecieri se datorează – aşa cum pe bună dreptate constată Dragoş Moldovanu –  unei erori de principiu, aceea a confundării stilului cu limba[1]. Or, Cantemir s-a bazat pe figuri de stil mai puţin familiare literaturii moderne şi cercetătorilor acesteia, realizate prin procedee sintactice, în special pe hiperbat – separarea, dislocarea cuvintelor unitare din punct de vedere gramatical – la care se adaugă topica limbii latine, cu verbul la sfârşitul propoziţiei, adjective antepuse substantivelor etc.

Primul care evidenţiază figura retorică a hiperbatului (dislocării) în stilul lui Cantemir este Nicolae Cartojan[2]. Mai târziu, Dragoş Moldovanu va analiza stilul lui Cantemir din perspectiva acestei figuri dominante. (Din păcate, însă, lucrarea sa de o deosebită valoare – Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante – a rămas cvasi-necunoscută cercetătorilor români).

Mai mult încă, Moldovanu subliniază că premisele de cercetare a limbii şi stilului lui Cantemir au fost, în genere, greşite, pentru că în majoritatea cazurilor nu a fost îndeplinită  o condiţie esenţială: aceea a familiarizării cu filologia clasică şi a înţelegerii literaturilor vechi din perspectiva mimesis-ului.

Dacă Dimitrie Cantemir este primul la noi care formulează o teorie coerentă a mimesis-ului (de factură umanistă), latinitatea sintaxei sale reprezentând nu numai o condiţie sine qua non a înălţării limbii naţionale la demnitatea limbii “mame”, dar şi o modalitate de deschidere spirituală a poporului[3]el nu a fost, cu certitudine, singurul cărturar român care a aplicat-o.

Tendinţele generale în limbă şi stil la confluenţa secolelor XVII-XVIII se bazau pe principiile umaniste de imitatio (mimesis)  şi emulatio. Latina era limbă de cultură în epocă. Latina de cancelarie era principalul instrument de comunicare cu regatele din centrul şi vestul Europei, precum şi cu papalitatea. În mod inerent ea era menită a-şi pune amprenta asupra direcţiei savante a culturii româneşti. Cultură care, în plus, îşi asumase umanismul târziu est-european, cu trăsăturile lui generale – componenta clasică, afirmarea omului, înnobilarea prin cultură, demnitatea naţională – pe care le-a particularizat. Umanismul românesc îşi asumă un rol social, susţine nobleţea limbii române, latinitatea ei, originea comună a tuturor românilor, idei a căror afirmare presupune o cercetare erudită a surselor interne şi externe, dar şi o curiozitate intelectuală, spirit critic, idei care vor determina orientarea generală a culturii vremii[4].

Pentru cărturarii români, “umanismul” era o chestiune de viaţă şi de moarte naţională[5]. În demersurile lor de demonstrare a originii latine a limbii române, Grigore Ureche, Miron Costin, apoi Dimitrie Cantemir, urmând idealurile umanist-renascentiste de imitatio şi emulatio, îşi construiesc un stil pliat pe modelul sintactic latin, cu dislocări (hiperbat), inversiuni de topică şi plasarea verbului la sfârşitul propoziţiei. Ei propun astfel, implicit, revenirea la matriţa sintactică a limbii-mamă, latina.

Dar ceea ce este cu adevărat interesant – o realitate care a scăpat din vedere criticilor lui Cantemir – este faptul că nu doar aceşti cărturari – cei mai studiaţi şi, prin urmare, cei mai familiari filologilor – au urmat acest curent, ci şi numeroşi alţii, în pofida convingerii cvasi-generale a criticii noastre filologice[6].

Seria autorilor savanţi ce urmează acest curent se deschide încă din anul 1581, cu Pravila ritorului Lucaci – cel mai vechi text moldovenesc cunoscut până azi, în care Florica Dimitrescu[7] constată topica nespecifică limbii române şi utilizarea hiperbatului – ce se dovedeşte astfel a fi un procedeu nu numai apărut timpuriu ci şi, aşa cum se va vedea în continuare,  foarte utilizat în literatura română veche.

De la mai puţin cunoscuţii Ştefan Făgăraş (1660, Psaltire în versuri), Teodor Corbea (Psaltire în versuri, cca 1710), Mitropolitul Teodosie sau Ioan Românul, traducătorul Foletului Novel – Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1692-1704), până la cei mai de seamă cărturari ai sfârşitului de secol XVII şi începutului de secol XVIII – Nicolae Costin, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu, Antim Ivireanu, Mitropolitul Dosoftei, precum şi deja-amintiţii Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemirtoţi învăţaţii români ai vremii recurg la mijloacele retorice la care face apel “hulitul” Dimitrie Cantemir – ceea ce confirmă tendinţa generală a epocii.

Dimitrie Cantemir nu este, aşadar, singular în demersurile sale stilistice şi lingvistice: drumul pe care el îl urmează este unul bătătorit, atât de predecesori, cât şi de contemporani sau succesori.

Domnitorul este unic însă prin alte trăsături, atât pe coordonata teoretică – fiind, aşa cum am amintit, primul cărturar român ce formulează o teorie coerentă a mimesis-ului – cât şi pe coordonata practică, a aplicării acestei teorii. El este, într-adevăr, scriitorul care a utilizat la maximum potenţialul hiperbatului, pe care l-a folosit abundent, cu ostentaţie şi violenţă în Istoria Ieroglifică – un exerciţiu retoric asumat şi aplicat conştient şi perfect coerent cu viziunea sa de înnobilare şi potenţare a capacităţii expresive a limbii române, într-un discurs nemaiîncercat până la el, nereprodus şi nereproductibil, însă în desăvârşită concordanţă cu idealurile vremii, de afirmare culturală a românilor şi a limbii lor plămădite pe matriţa limbii latine.

Din acest punct de vedere, prin urmare, el nu este o “individualitate aparte şi în afara secolului său”, cum îl consideră Petre Eliade, nici nu răsare ca o minune, cum afirmă Ion Simionescu.

Nu trebuie uitat nici faptul că, din punctul de vedere al erudiţiei, al vastei culturi şi al preocupărilor multilaterale, Dimitrie Cantemir – istoric, filosof, teolog, geograf, muzicolog, învãţat deplin în toatã cultura orientalã şi occidentalã, remarcabil poliglot[8]nu a fost o figură singulară în epoca sa, aşa cum mulţi cărturari susţin (P. Eliade îl consideră o “individualitate aparte şi în afara secolului său”; Ion Simionescu susţine: în câmpul activităţii culturale destul de firave, deşi pentru noi asemenea Renaşterii, răsare ca o minune personalitatea lui Cantemir, iar Ion Pavelescu afirmă: acest învăţat […] a apărut pe un teren impropriu, într-un mediu refractar, aproape în totalitatea lui, preocupărilor legate de cultură)[9].

Însă lui Cantemir i se adaugă, în epoca sa: spătarul Nicolae Milescu (scriitor, călător, geograf, teolog şi diplomat, care vorbea greaca, latina şi rusa)[10], Constantin Cantacuzino (erudit de marcă, cunoscător al limbilor greacă, latină, slavă, italiană, franceză, germană, probabil şi turcă, valoros elenist şi latinist)[11], Dosoftei – mitropolitul cărturar, poet şi traducător din greacă şi slavonă, bun cunoscător al limbilor clasice (elină, latină) precum şi al unor limbi şi culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă)[12]. De asemenea, ceva mai devreme, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, îşi desfăşoară activitatea Petru Movilă, ajuns mitropolit al Kievului, erudit teolog, traducător din greacă, scriitor în latină, cunoscător al polonei  şi ucrainenei, patron şi iniţiator a numeroase activităţi culturale şi de propovăduire religioasă (fondează Academia din Kiev, ajută la înfiinţarea colegiului de la Trei Ierarhi şi a primei tipografii din Moldova, tipăreşte circa 50 de cărţi întru apărarea ortodoxiei)[13]

Așadar, nici vorbă de ”pustiu cultural” în Țările Române pe vremea lui Cantemir,  nici vorbă de lipsă de cărturari erudiți, de intelectuali de marcă, cu pregătire multilaterală.

La 1693, cărturarul Francesco Renzi afirmă că toată floarea nobilimii moldoveneşti vorbea latina şi mulţi boieri erau foarte buni filosofi[14].

Realizarea idealurilor umaniste impune cărturarilor români erudiţie, cercetare riguroasă, spirit critic. Dar chiar lăsând la o parte obiectivele social-politice pe care scrierile lor umaniste le implică, vom constata că în epoca de care ne ocupãm acum, caracterul general şi specific al cãrturarilor din ţara noastrã deriva din însãşi (sic!) condiţiile în care aveau de trãit: ca români ortodocşi şi supuşi ai statului otoman, ei puteau dispune de o culturã complexã, de caracter specific internaţional, pe care alte alţii n-au putut-o avea. […] În contact permanent cu turcii şi deci inevitabil şi cu grecii, chiar dacã nu învãţau la marile şcoli din Istanbul, cunoaşterea limbii şi culturii turceşti, arabe şi persane, precum şi a celor greceşti „apla” şi a celei elenice clasice, decurgea pentru ei de la sine. [15] În plus, cărturarii care mergeau la studii în străinătate, la şcoli occidentale sau occidentalizate, ca cele din Italia sau Polonia, îşi adăugau la toate acestea limba latină, franceză, italiană sau chiar germană; în felul acesta, cãrturarii noştri erau excepţionali poligloţi[16].

La toate acestea se adaugã şi împrejurarea cã pentru cãrturarii noştri deprinderea limbilor latinã şi elenã nu era doar o dorinţã de a se lua dupã curentul „umanist”, încã în plinã viaţã la acea vreme; pentru ei „umanismul” era o chestiune de viaţã şi de moarte naţionalã. Dacã cunoaşterea limbilor orientale le era necesarã din punct de vedere al vieţii politice imediate, umanismul le servea întru apãrarea drepturilor naţionale ale neamului[17].

Chiar dacă Ţările Române nu cunosc, propriu-zis, o „renaştere” culturalã; cel puţin nu în formele ei italianã din veacurile XIV şi XV şi nici cele, ceva mai târzii, din alte ţãri occidentale[18], cultura română de la confluenţa secolelor XVII-XVIII se află în plină efervescenţă. Biblioteca Mavrocordaţilor este celebră în Europa  (printre cei amatori să o cumpere se numărau, de pildă, papa şi regele Angliei); Matei Creţulescu dispune şi el de o bibliotecă de circa 124 de cărţi în latină şi italiană, din diverse domenii: filosofie, gramatică, politică, teologie, istorie. Constantin Cantacuzino deţine în biblioteca sa în jur de 400 de volume, cea mai mare parte în latină, acoperind un o impresionantă gamă de preocupări ale stolnicului, elenist şi un latinist remarcabil, de vastă cultură, cu multiple preocupări, reflectate de operele prezente în biblioteca sa, ce acoperă domenii din cele mai diverse: matematică, fizică, astronomie, medicină, filosofie, gramatică, filologie, geografie etc.[19]

Iată, așadar, că Dimitrie Cantemir nu a fost nicidecum singular în epoca sa, nici din punctul de vedere al limbii și stilului, nici din punctul de vedere al formației sale erudite.  El a fost însă unic prin vastitatea cunoștințelor și a preocupărilor, dar mai ales prin viziune, depășindu-și contemporanii prin formație și prestigiu, fiind primul cărturar român recunoscut în afara granițelor și cel mai cult monarh european din ultima mie de ani, ”rege între cărturari și cărturar între regi”, continuator firesc al curentului savant și predecesor al viitorilor mari cărturari români – precum corifeii Școlii Ardelene.

Iar celor care încă îl mai judecă pe Cantemir prin prisma ”necunoașterii” limbii române sau a ”unicității„ sale pe terenul ”arid” al culturii române din sec. XVII-XVIII le recomand să mai citească niște literatură română veche. Iar dacă n-au timp, chef sau dispoziție, măcar să pună mâna să răsfoiască lucrările lui Stahl, Berza sau Moldovanu, poate-poate s-or mai dumiri cum e cu viața culturală din vremurile lui Cantemir și cu intelectualii timpului său.

 ______________________________________________________

[1] Moldovanu Dragoş – Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 2002, pag. 278

[2] Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii române vechi ediţia a doua, Bucureşti, Minerva, 1980, pagina 384

[3] Dragoş Moldovanu, op. cit., pagina 281

[4]  Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti: culegere de studii, Bucureşti : Editura Eminescu, 1985, Cap. I, p. 10-11 şi Cap. XVI – Rapporti culturali italo-romeni nel settecento, p. 174

[5] H. Stahl, Gânditori si curente de istorie socială românească, ediţia electronică, Universitatea din Bucureşti, 2002, la adresa http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/henri/index.htm, Cap. I – – Problemele ţãrilor româneşti în „criza orientalã”

[6] Dragoş Moldovanu, op. cit., pagina 106

[7] Dimitrescu, Florica – Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973

[8]           Lucrarea Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (Bucureşti, 1902, traducere a lui Victor Gervescu după Bantâş-Kamenski – Faptele celebrilor generali şi miniştri care au servit în timpul împărăţiei împăratului Petru cel Mare, Moscova, 1812) menţionează nu mai puţin de 11 limbi cunoscute de Cantemir: turcă, persană, arabă, greacă veche şi modernă, latina clasică şi modernă, italiană, rusă, slavonă, franceză. La acestea se adaugă probabil cunoştinţe de germană (cf. Ştefan Giosu) şi de polonă (cf. Ctin. Măciucă)

[9]           Apud Dragoş Moldovan, op. cit., p.10

[10]               Henri Stahl, op. cit., cap. I

[11]               Berza, op. cit. Cap. XI, p. 119-120

[12]               Dosoftei – Psaltirea în versuri, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2002, p.4 şi p.7

[13]               vezi http://www.crestinortodox.ro/Viata_Sfantului_Ierarh_Petru_Movila-122-11908.html; http://www.crestinism-ortodox.ro/html/10/10k_sfantul_ierarh_petru_movila.html; http://biserica.org/WhosWho/DTR/M/PetruMovila.html

[14]               Berza, op. cit., Cap. XI, Culture roumaine et culture europeenne au XVIIe et au debut du XVIIIe siecle p. 115

[15]               H. Stahl, op. cit., Cap. I – – Problemele ţãrilor româneşti în „criza orientalã”

[16]               Idem

[17]               Ibidem

[18]               Henri Stahl, op. cit., Cap. 1

[19]               Berza, op. cit., Cap. XI, p. 118-119

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!