Din cauza lui “datorită” 5/5 (6)
5/56

Din cauza lui “datorită” ăsta multe probleme şi dileme mi-am creat în viaţă. Mai ales că toată lumea, de la tot omul de rând ce-şi dă cu părerea şi le ştie pe toate şi până la profesori doctori universitari, academicieni, lingvişti de renume etc., în fine, toată lumea are o convingere foarte puternică vis-à-vis de “datorită”: această prepoziţie se opune întotdeauna locuţiunii prepoziţionale “din cauza”. Cum anume? Simplu, ni se explică, condescendent: în vreme ce “din cauza” are neapărat-neapărat conotaţii negative din punctul de vedere al vorbitorului, “datorită”, evident, are numai şi numai conotaţii pozitive – raportul cauză-efect în mintea vorbitorului este unul favorabil. Adicătelea, mai pe româneşte: NU E CORECT să spui “Nu am plecat datorită ploii”, ci doar “Nu am plecat din cauza ploii” – din motivele prezentate mai sus. Aceasta este una dintre regulile imuabile ale limbii noastre, asupra căreia tot românul se simte dator să facă ocazional câte o observaţie, când – Doamne fereşte! – îţi mai “scapă” câte un “datorită ploii”. Atunci te corectezi, cuminte, sperând să nu o mai “comiţi” data viitoare, căci deh, ce să-i faci, când doi îţi zic că eşti beat, te duci şi te culci, darămite dacă-s mai mulţi, darămite dacă mai sunt şi lingvişti de renume etc.
Ei bine, m-am hotărât deodată ca de data asta să nu mă mai duc “la culcare” şi să lămuresc o dată pentru totdeauna problema opoziţiei “din cauza” – “datorită”. Aşadar:

 

DIN PUNCT DE VEDERE GRAMATICAL, cele două sintagme sunt specifice, în cadrul sintaxei, unor părţi de propoziţie diferite: locuţiunea prepoziţională “din cauza” (= din pricina, din cauză de) se asociază complementului circumstanţial de cauză (ex.: “a părăsit totdeauna opoziţia,din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe”), în vreme ce “datorită” (= graţie, mulţumită, prin, cu ajutorul) este una dintre prepoziţiile cu care se construieşte complementul circumstanţial instrumental (ex.: “datorită muncii a ajuns departe”). Până aici e destul de clar: cele două sintagme nu sunt interschimbabile. Asta cu condiţia să ştii foarte bine cu ce se “mănâncă” cele două complemente, DACĂ le-ai studiat în şcoală (pe vremea mea, din câte mi-aduc aminte, complementul instrumental se preda abia în liceu, cu condiţia ca acesta să aibă profil FILOLOGIC; pentru restul lumii, acesta era un complement indirect, ori, ce să vezi? DE CAUZĂ… Dar voi reveni imediat asupra acestui aspect).
Evident că acest argument gramatical, cu diferenţa dintre cele două complemente circumstanţiale nu poate fi “produs” decât de către (unii) filologi… Există însă situaţii în care complementul instrumental poate avea nuanţă cauzală: “uite unde am ajuns datorită ţie!” (= “prin tine”, ŞI “din cauza ta”). Rog cititorii să nu se ostenească să mă contrazică: exemplul este luat din Gramatica Academiei şi explică în ultimă instanţă situaţiile din şcoala generală, la analiza sintactică, în care luam noi instrumentalul (cu “datorită”) ca fiind cauzal.
Am ajuns, aşadar, la o situaţie în care cele două sintagme în discuţie pot avea aceeaşi valoare din punct de vedere gramatical, participând la construcţia complementului circumstanţial de cauză. Există, prin urmare, situaţii când din punct de vedere gramatical NU EXISTĂ NICI O DIFERENŢĂ ÎNTRE “DATORITĂ” ŞI “DIN CAUZA”, ambele exprimând un raport cauzal.

 

DIN PUNCT DE VEDERE SEMANTIC, lucrurile sunt şi mai interesante. Ne spun nouă toţi lingviştii (inclusiv cei pentru care am un deosebit respect) că “Diferenţa dintre cele două vorbe este următoarea: din punctul de vedere al celui ce cuvîntă, ‹‹datorită›› TREBUIE să fie legat de un efect favorabil, plăcut, convenabil, în timp ce ‹‹din cauza››, de unul negativ, nemulţumitor, defavorabil.” (George PruteanuDar nimeni, niciodată, nu ne explică de ce “trebuie”. De unde această “obligativitate”?
Purced, aşadar, să o găsesc, să mi-o explic, semantic şi/sau etimologic, pe cont propriu, ca o persoană studioasă şi silitoare ce mă aflu, foarte preocupată să vorbesc corect limba română şi, mai ales, să nu fiu bătută pe umăr cu superioritate, cu argumentul suprem: “Aşa a zis Pruteanu. Sau Icsulescu.” Nu mă satisfac “argumentele” de genul acesta, atât “datorită”, cât şi “din cauza” faptului că nu cred în nici un “guru”. Fie el cât de mare.
Iată ce aflu din NODEX 2002 (toate sublinierile de mai jos îmi aparţin):

 

DATORÍTĂ prep. 1) (exprimă un raport instrumental) Cu ajutorul; prin intermediul. 2) (exprimă un raport cauzalDin cauza; din motivul; mulțumită; grație. / v. a datora.
Prin urmare, nimic nou pe frontul gramaticii şi / sau al semanticii. “Datorită” se poate suprapune, bine-merçi, lui “din cauza”. Însăşi definiţia lui îmi dă voie, ca vorbitor, să le folosesc pentru a introduce o cauză şi vine în sprijinul complicatei argumentaţii gramaticale de mai sus.

 

Dar să mergem mai departe, pe firul ETIMOLOGIEI acestui cuvânt. Aflăm din DEX 98 definiţia lui “a datora”, din care provine prepoziţia “datorită”:

 

DATORÁ, datorez, vb. I. 1. Tranz. A avea de plătit cuiva o sumă de bani sau, p. ext., altceva; a fi dator cuiva ceva. 2. Tranz. A avea o datorie morală sau legală față de cineva, a-i fi îndatorat pentru ceva; a fi obligat la ceva față de cineva. 3. Refl. A avea drept cauză. [Var.: datorí vb. IV] – Din dator
Mai departe, NODEX îl explică astfel pe “a se datora / datori”:
A SE DATORÁ se ~eáză intranz. A avea drept cauză; a fi urmarea. Succesul său se ~ează hazardului. [Var. a se datori] /Din dator

 

A se observa că lipsesc explicaţiile suplimentare asupra efectului pozitiv ori negativ, favorabil ori defavorabil al lui “datorită”. Mi se pare firesc: faptul că sensul acestei prepoziţii se suprapune UNEORI sensurilor lui “mulţumită” şi “graţie” este altă poveste şi NU EXCLUDE folosirea sa în sensul său originar, intrinsec legat de verbul din care provine: “a se datori / datora” = a avea drept cauză, de unde şi sinonimia “datorită = din cauza” – indiferent de natura efectului produs. Şi nu, “datorită” cu sensul “din cauza, din pricina” nu este “ieşit din uz”, aşa cum specifică autorii DEX 2009 (în doar 7 ani, de la NODEX încoace? Dar “a se SPĂSI” şi SPĂSIT – da, cu S – de ce nu s-or fi învechit până acum?), din moment ce provoacă încă numeroase controverse şi supravieţuieşte (cu acest sens) în vorbirea omului de rând, chiar dacă acesta se “autohipercorectează”. Aş merge chiar mai departe, punând o întrebare: oare nu este acesta un caz de hipercorectitudine (= greşeală de limbă) ridicată la rangul de normă literară, din cauza / datorită sinonimiei ocazionale “datorită = graţie, mulţumită”?

 

Pot, aşadar, să zic “Succesul meu a apărut din cauza hazardului”? Dar “Succesul meu a apărut datorită hazardului”? Ori, şi mai “rău”: “Am întârziat datorită ploii”? Eu zic că pot. Nimic nu mă împiedică – ori nu ar trebui să mă împiedice, să mă restricţioneze în alegerea prepoziţiei / locuţiunii, chiar dacă interlocutorul percepe, eventual, un efect negativ în enunţul meu. Aceasta e problema lui, nu a mea, şi nu e cazul să intervină el să mă “corecteze”: natura efectului este, nu-i aşa, o chestiune de percepţie (subiectivă) şi, în final, de alegere a paradigmei semantice aferente. Însă nici vorbă de vreo “obligativitate”, de vreo restricţie universal valabilă, de vreo exclusivitate a unei sintagme în detrimentul alteia, din nici un punct de vedere, nici logic, nici semantic, nici, mai ales, gramatical ori etimologic. Dar, mă rog, mai sunt şi alte puncte de vedere. Ale lingviştilor.

(Articol publicat prima dată pe AntiTot)

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!