Între două joburi, alegem un…serviciu? 5/5 (1)
5/51

Până unde putem merge cu împrumuturile? Lăsăm totul la voia întâmplării? Ne bazăm pe simţul lingvistic al vorbitorilor? Trasăm reguli şi metode de adaptare a neologismelor? Le acceptăm sau le respingem? Care neologisme trebuie acceptate şi care trebuie respinse?…

Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt deloc uşoare. Desigur, reguli şi metode pot fi trasate, dar ca principii generale, ca recomandări, nu ca norme. Să zicem, de pildă, că se stabileşte o normă privind adaptarea ortografică obligatorie la limba română a tuturor cuvintelor nou împrumutate. Conform acestei norme, un cuvânt ca “babysitter” ar trebui scris “beibisităr”, “conteiner” ar trebui scris “containăr” etc. Câţi dintre vorbitorii limbii române se vor conforma acestei norme? Paradoxal, norma va fi adoptată de două segmente total opuse: segmentul persoanelor cu mai puţină educaţie, care nu cunosc temeinic limba din care s-a făcut împrumutul – în acest caz adaptarea realizându-se firesc, fără eforturi deosebite – şi segmentul persoanelor cu o educaţie considerabilă, care, deşi cunosc temeinic limba respectivă şi simţul lor lingvistic se revoltă la scrierea respectivă, se vor adapta – (destul de greu) – la normă, din dorinţa de a scrie corect româneşte, conform normelor stabilite. Majoritatea vorbitorilor vor continua însă să scrie “babysitter”, “conteiner” etc., indiferent de norma respectivă.

Pe de altă parte, dacă împrumuturile sunt lăsate la voia întâmplării, vorbirea curent㠖 sufocată de neologisme prea abundente şi inutile – va impune în timp norme ce vor consolida în limba literară mult prea multe împrumuturi (în speţă anglicisme, care câştigă teren periculos de mult) şi, in extremis, va transforma limba română într-un idiom hibrid româno-englezesc.

La acest proces contribuie din plin mass media. Indiferent de părerile personale ale noastre, ale tuturor, rolul educativ al şcolii slăbeşte progresiv, el fiind preluat de… mijloacele de comunicare în masă. Situaţia aceasta merită o analiză separată şi poate ar trebui luate urgent măsuri care să reducă această tendinţă. Însă în democraţie, nimeni nu poate impune posturilor de televiziune ce emisiuni să difuzeze. Aşa că intoxicarea cu emisiuni de foarte proastă calitate -– ca să mă exprim eufemistic -– nu va înceta în nici un caz.

Iar aceste emisiuni (şi nu am în vedere doar emisiunile de divertisment) sunt mijloace de difuzare a unor dubioase comportamente şi a unui limbaj pe măsură -– plin de greşeli gramaticale, abundent în elemente de jargon şi de argou, în împrumuturi aleatorii, inutile, şi utilizări greşite ale acestora, – care, inevitabil, sunt luate “de bune” de către telespectatori, mai ales de către cei tineri. “”A zis la televizor”” este un argument suprem pentru diversele justificări ale tinerei generaţii, indiferent în ce domeniu, inclusiv în cel al competenţei lingvistice.

În a doua jumătate a secolului trecut, Titu Maiorescu s-a angajat într-o luptă de eliminare a neologismelor de prisos. Aceasta a fost una dintre coordonatele stabilite pentru “”direcţia nouă“” şi a provocat vii dispute.

O puternică tendinţă în epocă era cea de relatinizare a limbii române, prin introducerea din abundenţă a unor neologisme de origine latină. Ea a avut ca scop evidenţierea caracterului latin al limbii noastre, prea adesea calificată ca fiind o limbă slavă. Intenţiile iniţiale au fost deci bune, dar au dus inevitabil la exagerări, printre care utopia îmbrăţişată de Ion Heliade Rădulescu şi Aron Pumnul: eliminarea tuturor cuvintelor slavone.

Soluţia propusă de Titu Maiorescu a fost aceasta: păstrarea slavonismelor înrădăcinate, înlocuirea celor pentru care există sinonime de origine latină şi evitarea unor neologisme romanice inutile. Astfel, între “blagoslovenie” (de origine slavă), “benedicţiune” (neologism romanic) şi “binecuvântare” (de origine latină, format în interiorul limbii române), l-a propus pe acesta din urmă. Este evident care cuvânt a ieşit învingător. Simţul lingvistic al vorbitorilor l-a impus pe “binecuvântare”, în ciuda disputelor filologilor.

Dar aceea a fost o perioadă de puternică efuziune naţională a românilor. Putem astăzi să ne bazăm pe acest simţ lingvistic? Astăzi, când sentimentele naţionale au devenit desuete, când cultivarea limbii române este o poveste, când globalizarea (a se citi americanizarea) impune noi atitudini, noi modele, străine de specificul naţional? Astăzi, când limba română a devenit o sugativă pentru anglicisme, care intră în limbă nefiltrate în nici un fel, necontrolate la nici un nivel? Astăzi, când “treningăm hostesele” (mulţumesc colegului Corneliu Traian Atanasiu pentru mostra de limbaj), astăzi, când aproape toate denumirile de meserii au fost asimilate de neologisme inutile (make-up artist, hair stylist, merchandiser, manager assistant etc.), care nu îmbogăţesc limba, ci o mutilează îngrozitor? Este evident că simţul lingvistic suferă de o cumplită alienare şi a luat o direcţie greşită: aceea a anglicizării limbii române.

Una dintre direcţiile actuale de evoluţie a influenţelor lingvistice este următoarea: (limba engleză comună ->) limbaj specializat englezesc -> limbaj specializat românesc -> jargon românesc (-> vocabularul de bază al limbii române). Am pus în parantez㠓vocabularul de bază al limbii române” pentru că aceast㠓curgere” din limbajul specializat în vocabularul fundamental este o potenţialitate. Există cuvinte care rămân în limbajul de specialitate sau se extind numai în jargon şi cuvinte care “curg” mai departe în limbajul comun.

Ilustrative în acest sens sunt cuvintele “chat” şi “job”.

Chat sau discuţie?

Limba română prezintă o mare bogăţie în câmpul semantic al lui “a discuta“: “a purta o convorbire”, “a convorbi”, “a conversa”, “a sta la discuţii”, “a purta o discuţie”, “a dialoga”, “a se întreţine”, “a sta la (o) şuetă”, “a sta la taclale”, “a pălăvrăgi”, “a sta la taifas”, “a sporovăi”, “a vorbi”, “a sta de vorbă / a sta la vorbă”, “a sta la palavre”, “a tăifăsui”, “a flecări”, chiar şi “a vorovi”. Fiecare sintagmă în parte are un grad mai mare sau mai mic de specializare, încadrându-se în vocabularul comun, familiar, oficial, arhaic, etc., cu un grad de circulaţie mai mare sau mai mic.

Iată că, în ciuda bogăţiei semantice în această arie a vocabularului, cuvântul “chat” şi, mai nou, verbul aferent  *a chatui (cu varianta ortografic㠓*a cetui”), şi-au făcut loc lejer în vocabularul limbii române, impunându-se în sfera jargonului utilizatorilor de internet.

Evoluţia  lui “chat” şi a lui “a cetui” se va produce, probabil, numai în ortografie, căci legile interne ale limbii noastre conduc în final spre scrierea fonetică. Adaptarea a început deja pentru “a cetui“, adaptat la scrierea limbii române, şi probabil vom asista în curând la transformarea lui chat în *ceat, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu “aut” (< engl. out), “miting” ( < meeting), etc.

Sfera de utilizare va rămâne, totuşi, restrânsă la jargonul Internetului, întrucât concurenţa în limbajul comun, familiar, sau oficial este, după cum s-a văzut, foarte mare. În concluzie, chat va rămâne, cel mai probabil, limitat la sfera jargonului.

Job sau serviciu?

 

La polul opus, cel al cuvintelor extinse în limbajul comun, se situează job. Se pare că, deşi concurenţa în limba română pentru acest termen este şi ea destul de mare, cuvântul s-a impus prin uz, în ciuda seriei sinonimice româneşti destul de bogate: “loc de muncă”, “slujbă”, “post”, “serviciu”, “funcţie”. Cum se explică această extindere în limba comună?

În primul rând, fireşte, prin această tendinţă de neoprit spre anglicizare, în mare vogă în prezent. În al doilea rând, sintagmele româneşti concurente prezintă diverse dezavantaje vizavi de englezescul “job“. De pildă, o tendinţă spre o altă specializare (în limba comună “slujbă” face trimitere în primul rând la serviciul religios, “funcţie” este mai oficial şi implică de obicei noţiunea de “grad”; limbajul familiar îl evită pe “funcţie“în vorbirea curentă ca sinonim pentru “serviciu“, utilizarea tinzând să se specializeze pentru desemnarea unei funcţii de conducere), sau aspectul formal (sintagma “loc de muncă” este prea lungă şi deci greoaie şi mai puţin utilă). Cuvântul “post“, deşi prezintă avantajul scurtimii formale, în plan semantic prezintă o polisemie semnificativă (post (1) = loc de observaţie (pentru o sentinelă); unitate de poliţie / jandarmerie; unitate medical㠖 post sanitar; loc de difuzare pentru emisiuni radiofonice sau de televiziune; funcţie, loc de muncă; ansamblu de aparate pentru efectuarea unor operaţiuni tehnice – post telefonic) iar în plan formal prezintă şi aspectul omonimiei (post (2) = dietă, interdicţie religioasă de a mânca alimente de origine animală, perioada în care este valabilă această interdicţie), ceea ce reclamă specializarea unor alte cuvinte pentru diverse sensuri, unde este posibil.

Termenul cel mai uzual rămâne serviciu. În evoluţia limbii, mai nou, pentru sensul de “slujbă” tinde să se specializeze o variantă prescurtată neacceptată de norme (*servici), “serviciu” rămânând să desemneze în principal un “set de masă”, veselă etc.

Totuşi, serviciu rămâne în cele din urmă singurul concurent suficient de puternic pentru a concura cu job. Acesta din urmă s-a consolidat deja în limbajul comun, beneficiind de avantajul unei forme scurte, simple, dar şi de cel al modei, satisfăcând “infatuarea lingvistică” a unor vorbitori de limbă română.

Şi totuşi, unde ne oprim cu împrumuturile? Cum adaptăm neologismele? Pe care le acceptăm?
Ei bine, cele două cazuri prezentate mai sus sunt exemple de neologisme (dintr-o foarte lungă serie) intrate în limba română în ciuda existenţei a numeroşi termeni româneşti echivalenţi. Deci, vorbitorii nu se opresc la termenii intraductibili sau cu traducere greoaie / lungă. Moda, uzul, circulaţia joacă un rol extrem de important. Cei doi termeni analizaţi mai sus sunt exemple concludente în acest sens, chiar dacă nici “chat” şi nici “job” nu sunt încă acceptate de dicţionarele româneşti. Probabil că versiunea viitoare a DEX-ului le va include totuşi.

Dacă limba vernaculară prezintă ca trăsătură intrinsecă un aspect neglijent, mai puţin îngrijit şi controlat, dacă limbajele de specialitate sunt mai laxe în adoptarea unor termeni neologici specifici, dacă jargonul specific unor categorii socio-profesionale este esenţial caracterizat de cuvinte străine, altfel stau lucrurile în cazul limbii literare.

Aceasta este mult mai puţin permeabilă la aceste schimbări, iar mijloacele de “educaţie” în masă (presa scrisă, radioul, televiziunea), ar trebui să ţină seama de acest lucru înainte de a “arunca pe piaţ㔠tot soiul de neologisme nelalocul lor, ar trebui să-şi asume rolul de a promova o limbă literară curată.

Până când acest lucru se va întâmpla, controlul limbajului rămâne la latitudinea vorbitorilor. Aşadar, până una alta, ce ar fi ca, între dou㠓joburi”, să alegem un “serviciu“?

______________________________________________

(Articol publicat prima dată pe agonia.ro)

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!