Misoginism şi limbaj 5/5 (1)
5/51

Motto: Cine vorbeşte comunicã şi se comunicã. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se elibereazã o stare sufleteascã individualã şi se organizeazã un raport social. (Tudor Vianu)

Mentalităţi şi limbaj

Am avut în şcoală un profesor de fizică ce a sesizat la un moment dat faptul că, pentru a se desemna un grup de persoane alcătuit din oricâte persoane de sex feminin şi o singură persoană de sex masculin, se foloseşte pronumele personal cu forma de masculin plural “ei” şi s-a întrebat: “de ce nu ele? Oare nu este o discriminare?”
Evident, răspunsul la aceste întrebări este, probabil, inutil, ca şi încercarea de a elimina această “discriminare”.

Există însă o mulţime de aspecte lingvistice ce reflectă un misoginism originar, care a dispărut de mult din realitatea socială, dar şi din cea lingvistică, limba populară adaptându-se la anumite realităţi şi impunând mai departe schimbările corespondente în normele limbii, recte în dicţionare sau în alte publicaţii cu caracter normativ. Cu toate acestea însă, acest misoginism iniţial, “extirpat” în general din psihologia poporului, ca şi din limbajul acestuia, persistă încă la niveluri mai înalte ale limbii, cum ar fi limbajul oficial sau cel al mass media.


E adevărat, există încă o inflexibilitate socio-lingvistică ce se pare că tinde să devină permanentă. Este cazul ocupaţiilor / funcţiilor exclusiv masculine, denumite prin substantive – evident – masculine; echivalentul feminin nu-şi are locul, pentru că femeile nu-şi au (încă?!) locul în aceste poziţii: dirijor, preot, papă….

Termenul “dirijor“, cu corespondentul său feminin “dirijoare” este folosit doar în contexte în care acesta este folosit pentru a desemna “o persoană care conduce o orchestră sau un cor”, în vreme ce “dirijor” cu sensul “persoană (cu studii speciale) care dirijează o orchestră sau un cor” figurează în DEX ca defectiv de feminin, reflectând realitatea obiectivă conform căreia în instituţiile specializate se şcolarizează pentru această profesie numai persoane de sex masculin.

Substantivul feminin “preoteasă” – echivalentul lui “preot“, dar numai la nivel formal – este folosit, în mod logic, doar cu sensul arhaic – pentru vremurile îndepărtate în care femeile oficiau servicii religioase -, sau pentru a desemna, uşor peiorativ (ca şi substantivul “generăleasă” ş.a.), “soţia preotului“, în prezent.

Cât despre substantivul “papă“… ar fi o blasfemie numai să sugerăm promovarea femeilor într-o astfel de poziţie şi adoptarea unui feminin adecvat.

De ce femeile nu-şi au locul în respectivele funcţii / poziţii / ocupaţii, este o altă problemă. Iar punerea în discuţie a adaptării limbajului în acest sens este, deocamdată, neavenită.
Însă o problemă actuală, o problemă de soluţionat, o problemă a cărei rezolvare există, dar nu este dorită sau acceptată, este problema termenilor lingvistici care desemnează ocupaţii în care femeile şi-au câştigat locul de mult, dar care rămân aproape exclusiv la genul masculin, dintr-o inerţie care durează prea mult.

Termenul de referinţă rămâne “ministru“. Poate că prea recent şi-au făcut femeile debutul în domeniul politic. Adaptarea limbajului la această realitate se impune, totuşi. Poate că am ajuns la momentul în care doamnele-miniştri ar trebui să se cheme, în sfârşit, “ministre“. Termenul alternativ, “ministresă” (ca şi “poetesă” ş.a.), prezintă parcă o denotaţie peiorativă. Perechile “ministru – ministră“, “miniştri – ministre” ar fi trebuit să-şi fi găsit locul în dicţionare cu mult timp în urmă. Şi nu numai în dicţionare. Circulaţia cuvintelor este mai importantă decât prezenţa lor în dicţionare. Odată canonul răsturnat, această circulaţie ar trebui încurajată.

Deşi în general schimbările din normele lingvistice – gramaticale, ortoepice, ortografice, etc. – survin de jos în sus, fiind impuse de uzul comun generalizat în limba populară, o obstinaţie de neînţeles perpetuează – la nivel academic – o regulă care deja nu mai este o realitate, nici socială, nici chiar lingvistică – termenul “ministră“, ca şi cel alternativ “ministresă” capătă o circulaţie din ce în ce mai largă în limbajul comun, neoficial, în mai toate păturile sociale.
Problema care trebuie pusă la nivel academic nu este dacă termenul “ministru” trebuie să fie defectiv de feminin, ci care variantă feminină trebuie impusă de norme.

În aceeaşi situaţie cu termenul “ministru” se află alte şi alte substantive ce figurează în dicţionare numai cu formă masculină: “senator“, “astronaut“, “notar“….

Pe de altă parte, o inerţie misogină restrânge foarte mult şi în mod nejustificat aria de utilizare a unor termeni feminini de mult consacraţi şi de limbajul comun, şi de dicţionare, dar a căror întrebuinţare este evitată la nivel oficial şi în mass media, uzul limitându-se la nivelul limbii populare.

Astfel se face că auzim, de pildă, expresii de genul: “judecătorul de serviciu, doamna X“, “doamna Y, preşedintele Asociaţiei XYZ“, “Mirela M., reporter (sau redactor) la ziarul…” şi exemplele pot continua la nesfârşit, cu termeni ca: “avocat”, “director”, “deputat”, “corector”, “psihiatru”, “psiholog” etc. etc., deşi fiecare dintre aceşti termeni îşi are corespondentul feminin, normat adecvat şi pus frumos în dicţionare, pentru conformitate. Că de utilizare, nici nu poate fi vorba. Cel puţin nu în limbajul oficial, şi nicidecum în limbajul mass media.

Ţinând cont de faptul că mare parte din educaţia tinerei generaţii se realizează în faţa televizorului – este o cumplită realitate, dar este o realitate -, iar tinerii primesc astfel o serie de concepte şi noţiuni deformate, îmbrăcate într-un limbaj pe măsură, acest misoginism manifestat în limbajul înalt (culmea!), ar trebui evidenţiat, analizat şi îndepărtat. Această perpetuă “masculinizare” a limbajului oficial nu mai reflectă de mult nici realitatea socială, nici realitatea lingvistică, bunul-simţ popular impunând termenii feminini echivalenţi şi asigurându-le circulaţia cu mult timp în urmă.
Replica la aceste observaţii sumare (o analiză exhaustivă ar presupune un timp şi un spaţiu de care nu dispun deocamdată) ar fi aceea că normele stilistice ale limbii române impun exprimările de genul celor de mai sus: stilul oficial este impersonal şi, prin urmare, prezintă esenţialmente o tendinţă de “masculinizare” a substantivelor ce denumesc funcţii / ocupaţii / profesii (şi implicit a determinanţilor acestora). Cum ar suna, de pildă, termenul “notară” sau “judecătoare” pe un act oficial? Ar suna, probabil, penibil, dar nu pentru că realitatea reflectată în sine ar fi penibilă, ci pentru că aşa am fost educaţi să o percepem.

Femeile au luptat şi au muncit mult pentru a-şi face loc în domenii odinioară exclusiv bărbăteşti, pentru a-şi câştiga drepturile de care se bucură astăzi la egalitate (?!) cu bărbaţii. Bunul-simţ comun ar trebui să se reflecte, în sfârşit, şi la nivelul limbajului oficial, sugrumat şi încorsetat de canoane care nu au nimic de a face cu realitatea. Cineva, cândva (cât de curând) ar trebui să pună această problemă în discuţie, astfel încât să se iniţieze până la urmă o adaptare la realitatea socială existentă. Căci, până la urmă, limba este oglinda vieţii, şi nu invers!

Din păcate, problema abordată aici nu se află nici măcar în faza speculaţiilor teoretice, a argumentărilor pro şi contra. Pentru că – nu-i aşa? – există mult mai multe probleme din cauza cărora “ţara arde”. Iar “babele” care “se piaptănă” consideră această situaţie un dat imanent, inflexibil şi peren – prin urmare, nu poate fi luată în discuţie.

Aşa că, probabil, mult timp de acum înainte biata doamnă judecătoare va fi “judecător“, doamna notară va semna ca “notar“, preşedinta se va prezenta ca “preşedinte“, iar reportera ca “reporter“.
Efortul mass media de a “oficializa” limbajul prin folosirea masculinului în locul corespondentului curat feminin va continua negreşit. E trist că efortul acesta nu este canalizat spre corectarea greşelilor flagrante ale textelor difuzate (oare chiar nici una dintre cele 3-4 persoane prin mâna cărora trec textele respective până la difuzare nu realizează cumplita deformare a limbii române în respectivele texte??), iar bietul acuzativ (vezi faimosul “care” în loc de “pe care“) şi bietul articol posesiv (folosit absolut aleatoriu – vezi exprimări de genul “oraşul luminilor şi a îndrăgostiţilor“), ca şi atâtea alte categorii gramaticale ale limbii române vor continua de-a pururi să fie stâlcite, deformate, confundate, amestecate în fel şi chip, spre oroarea audienţei avizate.

Într-adevăr, s-ar putea obiecta: dacă respectivul ziar sau post TV / radio nu-şi dă silinţa la nivelul elementar al gramaticii, de ce să ne aşteptăm la o analiză mai profundă a limbajului, care să implice o selecţie atentă a sensurilor, o adaptare contextuală a discursului, o concordanţă între formă şi fond? Însă tocmai aici este problema: în vreme ce reguli elementare de conjugare, acord, declinare, pronunţare etc. ale limbii române sunt total ignorate, există o preocupare – greşit dirijată şi incorect aplicată – pentru diverse aspecte “superioare” ale limbii, acordându-se, de pildă, o atenţie exagerată foneticii unor cuvinte străine – în principal anglicisme / americanisme -, stâlcindu-se groaznic pronunţarea acestora, sau se folosesc neologisme în contexte total neadecvate, într-o confuzie totală de sensuri, sau, în fine, se încearcă această “oficializare prin impersonalizare” a discursului, prin folosirea excesivă şi agasantă a sintagmelor masculine de care vorbeam mai înainte, în contexte absolut nepotrivite, în care femininul se cere de la sine.

În ceea ce priveşte ultimul aspect, justificarea, poate fi oarecum facilă: situaţia este impusă adeseori de normele stilistice. Însă “buba” tocmai aici se află: oare stilul oficial n-ar trebui să se adapteze, în sfârşit, la o situaţie socio-lingvistică deja existentă?
Din păcate, la acest nivel, inerţia misoginismului iniţial – din timpurile în care femeile nu aveau acces la anumite funcţii / ocupaţii – se prelungeşte inutil, agasant, prea mult timp şi prea nebăgată în seamă. Iar normele academice, dicţionarele, discursurile oficiale şi mass media etc. vor continua, mult timp de acum înainte, să perpetueze misoginismul în limbaj, fără ca nimeni să iniţieze vreodată o schimbare. De ce? Răspunsurile la această întrebare nu pot fi decât dureroase: comoditatea, ignoranţa şi ignorarea, discriminarea, incompetenţa, indiferenţa.…

Mă opresc aici, resemnându-mă a fi o altă “vox clamantis in deserto” şi aşteptând – în van, desigur – o schimbare, cât de mică….

_________________________________________________

(Articol publicat prima dată pe agonia.ro)

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!