Şpaga intrinsecă 4/5 (1)
4/51

Mentalităţi şi limbaj

Necesitatea şi obligaţia românilor de a plăti cu vârf şi îndesat pentru absolut orice, fie în mod justificat (cum ar fi diverse impozite, în prezent), fie de-a dreptul aberant (de pildă fumăritul, în trecut) au dat naştere unei mentalităţi bine înrădăcinate şi puse la punct în psihologia populară.
Obiceiul şpăgii, blestemul etern al acesteia, ce ne urmăreşte ca popor, are rădăcini în negura vremurilor.

Din vremea ocupaţiei romane dispunem de extrem de puţine izvoare în afară de cele lingvistice. Acestea ne indică faptul că, la începuturile lui, poporul român nu era apăsat de povara birurilor şi de obligaţia şpăgii atât de mult cum a fost, de pildă, în vremea domniilor fanariote.
În acest sens stă mărturie cuvântul “tribut” – singurul cuvânt mai vechi de origine latină (deşi se pare – conform dicţionarelor – că a intrat mai târziu în română, pe filieră franceză) din mulţimea numeroasă a cuvintelor de desemnează o obligaţie în bani către stăpânire. Cât despre obiceiul şpăgii, se pare că acesta era cvasi-inexistent în zorii istoriei poporului român. Singurele cuvinte moştenite din latină ce trimit spre acest obicei sunt “drept” (< directus) şi “a unge” (< ungere), care au dezvoltat sensuri figuratea da dreptul”, “a unge”) ce fac trimitere spre obiceiul şpăgii; dar e foarte probabil că aceste sensuri s-au impus mult după retragerea aureliană.

Mentalitatea şpăgii ar trebui, deci, datată undeva în perioada centralizării statale, odată cu naşterea fenomenului corupţiei în rândurile claselor exploatatoare, dar trebuie pusă şi în legătură cu ocupaţiile străine – – în speţă cea turcească şi cea fanariotă, când birurile suportate de români, ca şi obiceiul şpăgii, cunosc puncte de maxim.
Seria sinonimică a lui “tribut” se dezvoltă uluitor în aceste perioade, limba română adaptându-se prompt la cruda realitate a jupuirii poporului: adău, rânduială, seamă, slujbă, sazolic, dare.… Pe măsură ce populaţia sărăceşte, limba se îmbogăţeşte cu o serie de împrumuturi denotând diverse impozite: din turcă (adet, haraci, peşcheş), din slavă (plocon, dajdie), din maghiară (bir).

Cât priveşte mita, şpaga, şperţul…, reflectarea fenomenului în limba română este deosebit de nuanţată, deosebit de vastă şi complexă.
Să începem cu o definiţie a mitei, cuvânt cu o vechime foarte mare în limba română: “”sumă de bani sau obiecte date sau promise unei persoane cu scopul de a o determina să-şi încalce sarcinile de serviciu sau să le îndeplinească mai conştiincios”.” Se poate vorbi de o mită ante-serviciu (când “atenţia” este “dăruit㔠ca stimulent înainte de prestarea “serviciului”) şi de o mită post-serviciu (când “se “recunoaşte”” serviciul deja prestat).

Lista sinonimelor este, aş putea spune, îngrozitor de lungă:
din turcă: ciubuc, bacşiş, peşcheş; ruşfet , ruşfetărie, aslam (înv.)
din slavă: mituire, şpagă, plocon; mituială, mâzdă (înv.)
din germană: şperţ; şperţuială (înv.)
din greacă: prosfora (atenţie, cadou), sinisfora (contribuţie, obol) (înv.)

Este interesant de urmărit evoluţia unor sensuri. Avem, de exemplu, turcescul “ciubuc” (provenit la rândul său din persanul “ciub” –- “băţ”), cu două sensuri: “1. Pipă. 2. Baston de zahăr”. Evoluţia spre sensul de “”bacşiş”” (“”cadou”” în persană, apoi în turcă) ar fi putut avea loc dinspre ambele sensuri. Pe de o parte, pipa, narghileaua se fuma (sau, în limba vremii, “”se bea””), după obiceiul oriental, în timpul întâlnirilor de afaceri, când se bătea palma şi se stabileau comisioanele. Pe de altă parte, ciubucul-baston de zahăr, deci desertul, suplimentul ar fi putut foarte bine să treacă spre sensul de “plată suplimentar㔠pentru un favor suplimentar. Probabil prima variantă este mai aproape de adevăr, deşi nici a doua nu e mai puţin probabilă.

Mai clară, poate, în special pentru germanofoni, este evoluţia lui “şperţ” (cu derivatul lui “şperţuială”), împrumut vechi din germană (< Sperrzeug –- “mănunchi de şperacle”). Trimiterea este evidentă: descuierea unor “uşi”, inaccesibile în lipsa unei “chei” potrivite (în speţă o “”cotizaţie”” pentru un favor).

Rusescul “şpaga” a intrat în română cu sensul originar de “”spadă””, cu forma “spang㔠(variante: şpangă, spagă, şpagă). Legătura ar fi, probabil, impulsul la acţiune – reprezentat prin ploconul “donat” – asociat împunsăturii şpăngii (şpăgii).

La lista de mai sus am putea adăuga vocabula “obol”, care circulă pe teritoriul ţării noastre cel puţin din vremea lui Decebal, beneficiind, deci, de o perioadă suficient de lungă pentru evoluţia sensului de la “”monedă grecească”” la “”contribuţie în bani la o acţiune””, apoi spre “”dar în bani”” şi în final spre ceea ce azi denumim “şpagă”.

Trimiterea este e mai directă în cazul lui “sfănţuial㔠şi al lui “sfănţuire” (din “sfanţ”, veche monedă austriacă ce a circulat în Ţările Române).
Cât priveşte “peşcheşul” şi “ploconul” –- vechi biruri plătite de români -–, sensul păstrat al acestora, acela de “”şpagă, cadou, atenţie”” descinde direct şi evident din sensurile lor originare: “”dar oferit de domnitorii Ţărilor Române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului””, respectiv “”dar oferit curţii domneşti sau moşierului, de către supuşii Porţii Otomane””. Legătura şpăgii de azi cu birurile de odinioară este evidentă.

Evident este şi faptul că noţiunea de “cadou” –- împreună cu sinonimele sale: dar, atenţie, dăruşag, cinste; prosfora, prezent (înv.) – a dezvoltat sensul conotativ de “”şpagă””.
Un astfel de sens conotativ a dezvoltat şi substantivul “camătă”, (dimpreună cu sinonimele sale: dobândă, comision, procent; aslam (înv.)), precum şi alte cuvinte, cum ar fi: “plată”, “răsplată”, “sinisfora” (înv. pentru “”chetă, contribuţie””, din greacă).

Seria sintagmelor din câmpul lui “şpag㔠nu se opreşte aici. Limba română a dezvoltat, într-un timp relativ scurt, o serie de sensuri figurate pentru neologisme destul de recente: compensaţie, contribuţie, cotizaţie, donaţie, obligaţie, recompens㠖- ce trimit în anumite contexte la sensul “”mită””.

Să adăugăm la toate cele de mai sus şi verbele / locuţiunile verbale corespunzătoare lui “a mitui”, cum ar fi: a atenţiona, a cadorisi, a sfănţui, a cinsti, a face cinste, a compensa, a dărui, a dona, a plăti, a răsplăti, a recompensa, a recunoaşte, a şperţui, a trata (plus deja menţionatele a da dreptul şi a unge) -– sinonime perfecte sau aproximative, şi vom ajunge la un total de 37 de substantive şi 19 verbe, deci circa 56 de sintagme grupate în serii sinonimice echivalente cu “şpagă”, respectiv “a da şpagă”.

Situaţia din alte limbi ar fi demnă de un studiu separat. Este clar însă că formidabila bogăţie a acestui câmp semantic reflectă nu numai capacitatea expresivă remarcabilă a limbii române, ci şi, mai ales, nevoia românilor de a se adapta – lingvistic şi nu numai – la acest dat etern al şpăgii.

De altfel, nu doar aspectul cantitativ este un reper important pentru mentalitatea poporului român legată de şpagă. Este deopotrivă de interesant a urmări nuanţarea, specializarea sintagmelor, conform unei ierarhii socio-economice mai mult sau mai puţin conştientizate, dar reflectată în vorbire în mod automat.
Astfel, ciubucul sau bacşişul se oferă pentru servicii de o importanţă mai mic㠖- servicii de frizerie şi conexe, de taximetrie, de alimentaţie public㠖 precum şi în comerţ.
Pe o treaptă mai sus se află şpaga, şperţul, peşcheşul, răsplata, atenţia, cadoul, darul; acestea sunt oferite funcţionarilor mărunţi din primărie, administraţii financiare, poliţie.
Cât priveşte funcţiile superioare –- primari, prefecţi, subprefecţi –-, aici vorbim de mită, obligaţie, contribuţie, cotizaţie, compensaţie, plocon, plată, răsplată.
Mai sus în ierarhie –- la nivel de secretari de stat, miniştri, diplomaţi, parlamentari -– şpaga îmbracă o formă eufemistică: procent, dobândă, donaţie, comision.

Desigur, această specializare a diverselor sintagme pe sus-menţionatele trepte ierarhice este mai mult sau mai puţin aproximativă. Cu certitudine însă un ministru nu va face niciodată un “ciubuc” sau un “bacşiş”; el va primi un “comision” sau un “procent”. Oricum, între prima şi ultima treaptă se întâlnesc, fireşte, nuanţări, în funcţie de gradul de apropiere dintre vorbitori, de gradul acestora de educaţie şi cultură, în funcţie de conjunctura discuţiei -– dacă se vorbeşte cu sau despre cel mituit –-, în funcţie de cadrul discuţiei – – oficial sau neoficial etc. etc.

Înainte de a încheia, ar mai fi de sesizat o tendinţă pe care aş numi-o “a cercului vicios”.
Să luăm următoarele date de pornire:

1. În sensul lui “şpag㔠intră şi “”o sumă de bani oferită unei persoane pentru a-şi îndeplini datoria mai conştiincios””;

2. Majoritatea românilor au salarii mizere şi muncesc nenumărate ore suplimentare neplătite.

Din 1 şi 2 rezultă mentalitatea românului conform căreia, dacă lucrează mai mult sau mai bine şi este plătit pe măsură, acest lucru înseamnă că… a făcut o şpagă. Sau un ciubuc. Banii luaţi pentru acea muncă suplimentară nu sunt, deci, percepuţi ca fiind o plată sau o răsplată (în sensul propriu) ce i se cuvine de drept, ci ca “şpag㔠sau “ciubuc” –- deci un venit suplimentar necuvenit, în virtutea unei mentalităţi vechi de secole, contemporană poate cu vremurile în care s-a instituit prima oară claca (obligaţia de a munci neplătit pentru moşier) – ce supravieţuieşte, se pare, în spiritul nostru mioritic, până azi…

Iată cum se naşte o tendinţă de a asimila într-un sens pozitiv o sintagmă ce desemnează în principiu o activitate ilegală. Avem, deci, de a face cu o dublă percepţie a şpăgii şi a ciubucului: în sensul negativ, originar, şi în sensul pozitiv, mai recent.

Mentalitatea şpăgii ca trăsătură intrinsecă a poporului român – reflectată atât de amplu, de sugestiv, de complex şi de nuanţat în limba matern㠖 este explicabilă şi – în mare măsur㠖 justificabilă printr-o serie de circumstanţe: influenţa orientalăşpaga se etalează în toată plenitudinea ei în Orientul Mijlociu din cele mai vechi timpuri până în prezent -– , ocupaţiile străine, exploatarea la sânge a maselor, birurile absurde de tot felul (continuate într-o formă sau alta până azi) şi, fireşte, corupţia claselor conducătoare, întinsă ca o plagă nesfârşită în spaţiu şi timp.

Să fim oare un popor corupt până în măduva oaselor? Sau totuşi doar atât de sărac – sau atât de prost plătit – încât nu putem supravieţui decât pe baza şpăgii (fie ea “negativ㔠sau “pozitivă”), ciugulită de ici-de colo?!…
Un fapt cert rămâne: românul nu capătă niciodată nimic fără să plătească. Mult. Din greu. Legal şi ilegal. Fireşte că acest lucru se reflectă în mentalitate, în obiceiuri, în limbă. Şpaga este legată intim şi etern de vieţuirea poporului român. Intrinsecă.

Dați o notă?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

One thought on “Şpaga intrinsecă”

Lăsați un comentariu? Mulțumesc!